Cum am pierdut ani buni din viață, din cauza lui Ion Iliescu, cel care a condus România după Revoluția din 1989

Anii pierduți sub Iliescu ne-au învățat o lecție dureroasă despre cum nu trebuie guvernat un popor care și-a câștigat libertatea cu sânge. Avem datoria să nu mai lăsăm niciodată ca greșelile trecutului – încetinirea reformelor, tolerarea corupției, menținerea în funcții a relicvelor comuniste – să ne răpească viitorul.

Laurențiu Barbu
Autor
Laurențiu Barbu
CEO ADX Digital Agency srl
- CEO ADX Digital Agency srl
17 Min Read

Speranțele din 1989 și realitatea preluării puterii de către Iliescu

În decembrie 1989 aveam 21 de ani și am participat activ la Revoluția anticomunistă din România, plin de speranță în viitor. Ca mulți tineri revoluționari, visam la o ruptură totală de comunism și la o tranziție rapidă spre democrație autentică și prosperitate economică. Însă, imediat după căderea lui Ceaușescu, Ion Iliescu – un fost membru al nomenklaturii comuniste – a preluat conducerea țării în fruntea Frontului Salvării Naționale (FSN). Deși inițial Iliescu a fost perceput de o mare parte a populației drept un lider legitim care a evitat haosul, curând aveam să realizăm că noua conducere nu intenționa o desprindere totală de vechiul regim. Criticii epocii au acuzat echipa lui Iliescu că a deturnat idealurile Revoluției, instaurând un regim „cripto-comunist” sub masca democrației. În locul reformelor profunde așteptate, vechile structuri comuniste au fost în mare parte conservate, iar acest lucru avea să coste România ani prețioși de tranziție.

La alegerile din mai 1990, primele libere după decenii, Ion Iliescu a obținut o victorie covârșitoare (peste 85% din voturi) beneficiind de controlul televiziunii publice și de teama populației de schimbări radicale. Sloganuri precum „Nu ne vindem țara!” promovate în cercurile FSN au speculat frica oamenilor de economia de piață și de capitalul străin. Astfel, votul masiv pro-Iliescu a venit mai ales din mediul rural și din rândul celor nostalgici după stabilitatea comunistă, în timp ce în orașele mari și printre tinerii educați domnea dezamăgirea – se simțea deja ruptura între o Românie conservatoare și una dornică de schimbare. Legitimitatea democratică părea asigurată prin alegeri, însă direcția în care Iliescu conducea țara nu era cea pentru care noi luptaserăm în stradă în ’89.

Reformele democratice întârziate și supraviețuirea vechii nomenklaturi

Deși după 1989 România a adoptat formal instituții democratice (pluralism politic, alegeri libere, o nouă Constituție în 1991), adevărata schimbare a fost frânată. Ion Iliescu a păstrat practic structurile vechiului regim în spatele fațadei democratice, preferând o tranziție lentă și controlată. În economia post-revoluție, marile întreprinderi de stat au rămas aproape neatinse de reforme, iar foștii directori comuniști au continuat să le conducă. În paralel, membri din eșalonul secund al fostului regim și „noi oportuniști” au profitat de vidul legislativ pentru a acumula averi – începutul a ceea ce s-a numit ulterior „capitalism de cumetrie”, o economie de piață mimată în care relațiile de rudenie și conexiunile vechiului sistem contau mai mult decât competiția liberă. Cu alte cuvinte, vechea nomenklatură și rețelele sale de interese și-au menținut influența economică și politică sub guvernarea Iliescu, în detrimentul reformelor reale.

În anii 1990–1991, această dualitate era evidentă: oficial, România se democratiza și se declara orientată spre economia de piață, însă în substrat vechii activiști își consolidau controlul. O dovadă clară a rezistenței la schimbare au fost Mineriadele (raidurile violente ale minerilor în București, în 1990), când autoritățile sub conducerea lui Iliescu au chemat muncitorii mineri pentru a reprima protestele studenților și intelectualilor ce cereau eliminarea comuniștilor de la putere. Trauma acelor violențe a lăsat o neîncredere profundă în instituțiile statului, ce avea să persiste mult timp. În loc să epureze aparatul de stat de persoanele compromise, regimul Iliescu a integrat în noile structuri mulți dintre foștii securiști și activiști PCR, fără lustrație. Lipsa lustrației – adică absența unei vetting a celor responsabili de abuzurile regimului comunist – le-a permis foștilor torționari și nomenklaturiști să scape de răspundere și chiar să prospere în noua Românie. Practic, în 1990 revoluția a fost „confiscată” de o gardă de politicieni formați în comunism, care au folosit puterea câștigată pentru a-și proteja propriile interese.

Un exemplu elocvent l-am trăit chiar în Vrancea. În primele luni de după Revoluție, am fost numit în Consiliul Provizoriu (CPUN) al județului Vrancea, încercând să reprezint tineretul anticomunist. Însă foarte repede mi s-a transmis, pe filiera FSN locală, că trebuie “să aduc tot tineretul la FSN și să fac ce mi se spune”, altfel voi fi înlăturat. Când am refuzat să devin unealta “dinozaurilor” din spate, în locul meu a fost promovat un tânăr care acceptase să le fie marionetă (Marian Oprișan), iar eu am fost dat afară, izolat într-un post obscur. Așa s-a și întâmplat: „noi am fost dați la o parte în 1990 de dinozaurii comuniști ca să jefuiască ce mai era prin țară”. Această epurare inversă – eliminarea revoluționarilor incomozi și perpetuarea vechilor structuri – a fost resimțită peste tot în țară, de la nivel local până la vârful politicii.

Corupția endemică și stagnarea anilor ’90

Consecința directă a deciziilor greșite ale lui Iliescu a fost încetinirea reformelor democratice și economice, ceea ce a aruncat țara într-o perioadă prelungită de tranziție haotică. Coaliția politică din jurul lui Iliescu (inițial FSN, apoi FDSN/PDSR) a promovat “stabilitatea înainte de toate”, blocând sau amânând reformele ori de câte ori acestea amenințau interesele grupului lor de putere. Între 1992 și 1996, guvernarea Iliescu (alături de partide naționaliste și neo-comuniste într-o alianță supranumită “Patrulaterul Roșu”) s-a caracterizat prin stagnare și imobilism în modernizarea țării. Au fost ani pierduți în care marile reforme structurale (privatizarea reală, restructurarea economiei, reforma administrației și a justiției) au fost fie întârziate, fie făcute pe jumătate. Epoca Iliescu a însemnat, din păcate, ani pierduți în lupta cu corupția și pentru reforma reală a instituțiilor. Corupția endemică de azi își are o parte din rădăcini în acea perioadă de impunitate și nepotism, când legăturile de partid și de clan au primat în fața meritocrației.

Pentru cetățeanul de rând, prima jumătate a anilor ’90 a adus declinul nivelului de trai și nesiguranță. Inflația galopantă și șomajul au mușcat puternic din economiile și speranțele oamenilor obișnuiți. Mulți români și-au pierdut economiile de-o viață în prăbușirea unor scheme financiare piramidale precum Caritas (1993) sau FNI (sfârșitul anilor ’90) – fenomene posibile pe fondul vidului legislativ și al complicităților din eșaloanele puterii. Alții s-au trezit șomeri după închiderea fabricilor de stat necompetitive, în absența unor politici sociale eficiente de tranziție. Dezamăgirea față de promisiunile nerespectate ale Revoluției s-a răspândit în societate, alimentând cinismul și neîncrederea față de conducerea țării.

În același timp, devenea tot mai vizibil că anumite persoane apropiate noului regim se îmbogățeau peste noapte. O expresie sarcastică circula în epocă – “boierii de după ’90” – referindu-se la noii îmbogățiți care aveau vile somptuoase și mașini luxoase apărute brusc, aproape toate provenind din rândul celor aflați la putere sau conectați politic. Presa independentă care începea să investigheze a scos la iveală numeroase contracte oneroase și privatizări frauduloase. Chiar dacă personal Ion Iliescu nu afișa opulență, rețeaua de corupție înfloritoare din jurul său i-a șubrezit serios imaginea de lider providențial. Practicile politice instaurate atunci – demagogia populistă, manipularea mediatică și folosirea serviciilor secrete în jocuri de culise – au creat un precedent nociv pentru democrația românească. Cultura corupției și a “aranjamentelor din umbră” a prins rădăcini, iar eradicarea ei avea să fie mult îngreunată tocmai pentru că în anii ’90 nu s-au luat măsuri ferme împotriva corupților, ba dimpotrivă, aceștia au prosperat.

Deziluzia unei generații și anii pierduți pe drumul tranziției

Pentru generația mea – cei care am ieșit în stradă în 1989 riscându-ne viața pentru libertate – anii ’90 au fost ani ai deziluziei profunde. Ne-am dat seama treptat că idealurile noastre au fost amânate și că România “a rămas în urmă” față de alte țări foste comuniste care au îmbrățișat schimbarea mai repede. În timp ce Polonia, Cehoslovacia (apoi Cehia și Slovacia) sau Ungaria făceau pași rapizi spre economia de piață și aderau la NATO, România părea blocată la jumătatea drumului, într-o „zonă cenușie” între Est și Vest, ținută în loc de vechea gardă politică. Occidentul coopera oficial cu Iliescu, dar îl privea cu reticență, știind că nu era un reformator veritabil comparativ cu alți lideri est-europeni care au rupt clar cu comunismul. Iar această percepție externă s-a reflectat și intern: pentru mulți dintre noi, Ion Iliescu ajunsese simbolul continuității comuniste și al stagnării, “bătrânul edec” care frâna progresul țării.

Pe măsură ce noi, tinerii din ’89, ne apropiam de 30 de ani, ne-am dat seama că ne sunt furate oportunitățile pentru care luptaserăm. În 1996, la 7 ani după Revoluție, jumătate din țară și-a strigat dorința de schimbare prin vot, reușind în sfârșit să îl înlăture pe Iliescu de la președinție prin alegerea lui Emil Constantinescu. A fost un moment istoric – prima alternanță pașnică la putere – întâmpinat cu speranță și entuziasm de generația noastră. Țin minte bucuria spontană de pe străzi, șampania desfăcută de unii prieteni la aflarea rezultatelor: în sfârșit se încheia “era FSN” care ne ținuse captivi atâția ani. Totuși, această victorie târzie nu ne putea reda anii buni pierduți în tranziția întârziată. Mulți dintre noi deja ne schimbaserăm traiectoriile de viață din cauza dezamăgirilor: unii și-au pierdut elanul civic, alții au plecat din țară pentru a-și găsi împlinirea în Occident. Eu însumi, dezgustat de jocurile politice de la începutul anilor ’90, am plecat pentru 7 ani în străinătate (o bursă de studii în Italia, urmată de ani de muncă acolo), încercând să uit de politica românească. Când m-am întors acasă, România era deja altfel – se făcuseră niște pași înainte – dar tinerețea mea trecuse. Sentimentul că acei ani 1990 puteau fi mult mai buni, că țara ar fi putut progresa mai repede fără piedicile puse de Iliescu și acoliții lui, mă urmărește și azi.

Privind înapoi, realizez că Revoluția din 1989 a rămas neterminată în spiritul ei pentru mult timp. Ion Iliescu a reușit să mențină România pe traiectoria integrării europene și nord-atlantice, dar adesea cu frâna de mână trasă. Sigur, i se recunoaște meritul de a fi evitat un posibil război civil în zilele fierbinți ale Revoluției și de a fi menținut stabilitatea statului când totul ar fi putut degenera. Însă acest „preț al stabilității” a fost, în opinia mea, mult prea mare: a însemnat amânarea pe termen lung a reformelor autentice și sacrificarea aspirațiilor unei generații. Epoca Iliescu a frânat evoluția țării, lăsând România în urmă față de potențialul ei și generând frustrări adânci. Ion Iliescu însuși nu și-a asumat niciodată pe deplin vina pentru greșelile anilor ’90 – nu a prezentat scuze clare pentru violențele și abuzurile din timpul mandatului său, exprimând cel mult regrete vagi. Pentru noi, cei care am crezut în idealurile lui decembrie ’89, rămâne convingerea că ni s-au furat niște ani buni din viață sub conducerea lui Iliescu, ani pe care nu-i vom mai recupera niciodată.

Concluzie: Moștenirea lui Iliescu și datoria de a merge mai departe

Anii trecuți ne-au arătat că, deși tranziția României a fost îngreunată și prelungită inutil în anii ’90, în cele din urmă țara și-a atins obiectivele majore: suntem astăzi membri NATO și UE, avem o democrație funcțională și o economie de piață. Însă prețul acestor realizări a fost creșterea lentă și suferințele unei generații. Moștenirea lui Ion Iliescu rămâne una plină de contradicții: pentru unii este fondatorul noii democrații românești, pentru alții artizanul unui “neo-comunism” care a frânat această democrație. Adevărul istoric este că tranziția postcomunistă putea fi mai scurtă și mai puțin dureroasă dacă am fi avut la conducere oameni total dedicați reformei, nu politicieni formați la școala comunistă. Corupția endemică de azi și lipsurile instituționale își au în parte originea în acei ani pierduți sub Iliescu, când nu s-a făcut curățenie morală și structurală la timpul potrivit.

Pentru mine, titlul acestui eseu – “Cum am pierdut ani buni din viață din cauza lui Ion Iliescu” – nu este o exagerare, ci reflectă realitatea trăită de mulți din generația mea. Ne-am irosit entuziasmul tinereții luptând cu “morile de vânt” ale vechiului sistem camuflat în haine noi. Am așteptat ani în șir ca România să pornească cu adevărat pe drumul schimbării, în timp ce alții își construiau destinele în țări mai norocoase. Cu toate acestea, idealurile Revoluției din 1989 nu au murit. Chiar dacă unii le-au amânat realizarea, ele au rămas acolo – libertatea, demnitatea, dreptatea – ca un far călăuzitor. Astăzi, la peste trei decenii distanță, văd o generație nouă de tineri care nu mai acceptă compromisurile trecutului. În 2022, după 33 de ani de la Revoluție, am decis și eu să mă reîntorc în arena civică și politică, tocmai pentru a ajuta acești tineri să împlinească visul pentru care am luptat în 1989. Revoluția nu s-a terminat; trebuie să sprijinim noile generații de politicieni care vor să ducă mai departe visul de libertate și democrație, pentru a împlini tot ce ne-am dorit noi în 1989 – nimic să nu fie în zadar!.

În definitiv, anii pierduți sub Iliescu ne-au învățat o lecție dureroasă despre cum nu trebuie guvernat un popor care și-a câștigat libertatea cu sânge. Avem datoria să nu mai lăsăm niciodată ca greșelile trecutului – încetinirea reformelor, tolerarea corupției, menținerea în funcții a relicvelor comuniste – să ne răpească viitorul. Idealurile pentru care am ieșit în stradă în 1989 merită urmărite până la capăt, pentru ca sacrificiul și anii pierduți ai generației noastre să nu fi fost în zadar.

Laurențiu Barbu

Share This Article
Niciun comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *