Cucerirea romană și granițele Daciei Traiane
În anul 106 d.Hr., împăratul Traian a cucerit Dacia, teritoriul vechiilor daci condus de Decebal, transformând o parte din acesta în provincie romană. Însă Imperiul Roman nu a anexat toate teritoriile dacice. Provincia Dacia Traiană a cuprins în principal zonele din interiorul arcului carpatic (Transilvania de azi), Banatul și o parte din Oltenia, ajungând la est până în zona Oltului, unde romanii au ridicat fortificația de frontieră cunoscută drept limes Transalutanus. În afara granițelor provinciei au rămas regiuni întinse: Moldova, Maramureșul, cea mai mare parte a Munteniei și nordul actual al României (historia.ro). Dobrogea făcea deja parte din provincia Moesia Inferior încă dinainte de cucerirea Daciei, dar teritoriile de la est de Carpați (corespondente Moldovei de astăzi și Basarabiei) nu au fost niciodată ocupate militar de legiunile romane (historia.ro). Cu alte cuvinte, granița răsăriteană a Imperiului se oprea la Carpați și Dunăre, lăsând triburile dacice din Moldova de atunci (așa-numiții „daci liberi”) în afara administrației romane.
Cum se explică atunci că aceste populații extracarpatice au ajuns totuși să vorbească o limbă neolatină? Este o întrebare care a frământat istorici și lingviști de-a lungul timpului. Răspunsul se regăsește într-un proces istoric complex: romanizarea prin contact cultural, economic și social, care a depășit cu mult frontierele politice ale Imperiului Roman. Arheologia și studiul limbii ne arată că influența latină nu s-a oprit la hotarele oficiale, ci a difuzat către populațiile din afara lor (ro.wikipedia.org). În cele ce urmează vom vedea cum a avut loc acest proces, ce dovezi avem despre continuitatea limbii latine pe teritoriile est-carpatice și cum interpretează cercetătorii formarea poporului român în aceste regiuni.
Romanizarea: limba latină trece dincolo de granițe
Romanizarea se referă la adoptarea limbii latine și a elementelor culturale romane de către populațiile locale. În Dacia cucerită, romanizarea a fost rezultatul colonizării masive (soldați și coloniști aduși din tot imperiul), al organizării administrative romane și al conviețuirii dintre cuceritori și autohtoni. În satele și orașele din provincia Dacia se vorbea latina vulgară – limba comună a Imperiului – iar aceasta a început treptat să înlocuiască limba dacă a băștinașilor (moldova25.md). Totuși, influența romană nu s-a oprit la limes. Diverse canale de contact au dus limba latină și obiceiurile romane și în afara granițelor administrative, în teritoriile dacilor liberi.
Un factor major au fost relațiile economice și comerciale. Între provincia Dacia și triburile învecinate existau schimburi comerciale active: monede romane, ceramică, unelte și alte produse de import au ajuns în satele dacilor din Moldova, dovadă stând numeroasele artefacte romane descoperite acolo (ro.wikipedia.org). Comerțul i-a familiarizat pe localnici cu civilizația romană și, implicit, cu limba latină folosită în tranzacții. Chiar și cronicile vremii consemnează că la granițele Daciei romane legăturile economice, politice și spirituale cu Imperiul au rămas puternice (dexonline.ro). Coloniști și negustori romani traversau uneori frontiera pătrunzând în târgurile din afara imperiului, unde latinizația se transmitea „pe cale populară”, prin contact direct între oameni (ro.wikipedia.orgro.wikipedia.org).
Un alt vector al romanizării a fost mobilitatea populației. După războaiele dacice, o parte din dacii care trăiau în afara noii provincii au ales de bunăvoie să se stabilească în interiorul Imperiului. Izvoarele menționează, de pildă, un grup de circa 12.000 de daci din nord (probabil din zonele extracarpatice) care au cerut și au obținut permisiunea de a se așeza în Dacia romană (historia.ro). Acești „daci liberi” deveniți cetățeni ai provinciei și-au adus familiile și rudele, facilitând astfel transferul limbii latine către comunitățile de origine. În același timp, mulți localnici din Dacia ocupată au servit în armata romană și, la liberare, se stabileau adesea la marginea imperiului sau chiar dincolo de hotar, ca veterani. Ei purtau cu sine limba latină și obiceiurile romane, devenind agenți ai romanizării în teritoriile limitrofe.
More Read
Drumurile comerciale și alianțele militare au jucat și ele un rol. Imperiul Romei adesea încheia tratate de foedus (alianță) cu triburile de la frontiera sa, oferindu-le subsidii ori avantajul comerțului în schimbul păcii. Așa se face că unele neamuri dacice din Moldova au fost aliate ale romanilor și au primit garnizoane sau misiuni comerciale pe teritoriul lor. De pildă, în sudul Moldovei antice, la gurile Dunării și Nistrului, au existat fortărețe și târguri cu prezență romană: litoralul pontic al Basarabiei fusese inclus încă din anul 46 d.Hr. în provincia Moesia Inferior (moldova25.md), iar orașe ca Tyras (pe Nistru) au intrat sub influență romană. În zona Gălățiului de astăzi, romanii au construit un avanpost (castrul de la Tirighina-Barboși) și un val de pământ lung de peste 100 km, cunoscut azi drept Valul lui Traian, care traversa sudul Moldovei spre Ucraina (adevarul.ro). Acest val a marcat peisajul ca o linie de graniță și atestă prezența organizată a romanilor la extremitatea estică, dincolo de provincia oficială (moldova25.md). Valul lui Traian se mai vede și astăzi sub forma unui dig domol acoperit de ogoare; el reprezintă un monument istoric ce dovedește cât de departe își proiectase Roma influența în spațiul moldav (adevarul.ro).
Harta aproximativă a frontierelor Imperiului Roman pe teritoriul actual al României. Linia roșie arată granița provinciei Dacia (106–271 d.Hr.), linia albastră indică limesul Transalutanus (fortificații înainte de retragerea romană, extinse temporar în Muntenia), iar linia galbenă marchează frontiera romană dunăreană în provincia Moesia Inferior (Dobrogea). Se observă că regiunea est-carpatină (Moldova, în dreapta hărții) a rămas în afara granițelor imperiului, deși romanii au construit unele fortificații (Valul lui Traian) în sudul Basarabiei. (historia.romoldova25.md)
Aceste contacte multiple – economice, militare, demografice – au făcut ca elementele de limbă latină să se răspândească treptat printre dacii liberi. Procesul nu a fost unul brusc sau uniform, ci s-a desfășurat pe parcursul a câteva secole. Pe baza studiilor istorice moderne, se consideră că romanizarea în spațiul carpato-danubiano-pontic a avut două etape: mai întâi asimilarea economică și culturală (adoptarea obiceiurilor, uneltelor, religiei romane), apoi asimilarea lingvistică propriu-zisă (trecerea la limba latină) (ro.wikipedia.org). În cazul dacilor nord-dunăreni, această evoluție s-a întins până în secolele IV-V d.Hr. și a cuprins întreg teritoriul Daciei istorice, inclusiv regiunile dacilor rămași în afara stăpânirii romane (ro.wikipedia.org). Cu alte cuvinte, chiar dacă administrativ Roma se retrăsese la granițele ei, din punct de vedere cultural-lingvistic frontieră nu a existat: limba latină a prins rădăcini și la est de Carpați, unde comunitățile locale au intrat strâns legate prin diverse relații cu lumea romană (moldova25.md).
Un element surprinzător, dar esențial în această ecuație, a fost creștinismul timpuriu. Noua religie s-a propagat în Dacia odată cu limba latină, în special prin soldații și coloniștii romani creștinați care au adus credința în garnizoanele de frontieră (moldova25.md). Terminologia creștină din limba română de astăzi oferă indicii prețioase: cuvinte fundamentale ca biserică (din lat. basilica), Dumnezeu (lat. Domine Deus), înger (angelus) sau cruce (crux) sunt moșteniri directe din latină (ro.wikipedia.org). Faptul că aceste noțiuni religioase au nume de origine latină arată că populația locală a fost creștinată pe filieră latină înainte de masiva colonizare slavă. Arheologii au descoperit chiar vestigii creștine timpurii în regiuni extracarpatice: la Mihălășeni (Botoșani) și Barboși (Galați) s-au găsit cruciulițe și inscripții din secolele IV-V, iar la Sobari, lângă Soroca (în Republica Moldova), au fost identificate ruinele unei bazilici creștine datând din secolele IV-VI (moldova25.md). Astfel de descoperiri atestă existența unor comunități latinofone creștine în afara fostei provincii Dacia, exact în perioada de formare a limbii române.
Continuitate după retragerea romană
În anul 271 d.Hr., în fața presiunii invaziilor barbare (carpi, goți), împăratul Aurelian a decis retragerea administrației și armatei romane din Dacia la sud de Dunăre. Este momentul formal al abandonării provinciei, dar nu înseamnă nicidecum dispariția poporului daco-roman din nordul Dunării. Dimpotrivă, majoritatea populației autohtone – fermieri, meșteșugari, veterani stabiliți aici – a rămas pe loc, pe „peticul lor de pământ”, așa cum nota istoricul Vasile Pârvan (ro.wikipedia.org). Au plecat, probabil, funcționarii, armata și unii orășeni bogați, însă sate întregi de țărani romanizați au continuat să existe în fostul teritoriu al Daciei, fără administrație romană dar vorbind în continuare limba latină. Acest nucleu daco-roman rămas a intrat acum în contact și mai direct cu dacii liberi de peste Carpați. După retragere, granița artificială dintre „Dacia Traiană” și „Dacia liberă” a dispărut, permițând amestecul liber al populațiilor (ro.wikipedia.org). Izvoarele istorice sugerează că legăturile dintre dacii romanizați și cei rămași liberi s-au intensificat în secolele următoare, accelerând procesul de romanizare și ducând la formarea poporului român (ro.wikipedia.org).
Desigur, provocările epocii migrațiilor au fost serioase. Teritoriile Moldovei și ale întregii Dacii post-romane au fost traversate succesiv de goți, huni, gepizi, avari și alți migratori între secolele IV-X. Aceste valuri au zguduit societatea locală, însă nu au distrus-o complet. Comunitățile daco-romane au supraviețuit adesea retrăgându-se în zone mai protejate – de exemplu, în regiunile deluroase, împădurite sau în preajma Munților Carpați – unde organizarea tribală și viața pastorală le-au permis să-și conserve identitatea. Limba latină populară, vorbită de ei, a evoluat treptat pe parcursul secolelor V-IX în ceea ce numim astăzi limba română veche (străromâna). Tranziția nu a fost consemnată în scris (nu există documente din acea perioadă întunecată), ceea ce i-a făcut pe unii istorici mai vechi să speculeze că românii ar fi „dispărut” și reapărut mai târziu. Însă dovezile indirecte contrazic această idee. De exemplu, faptul că slavii care au migrat în secolele VI-VII în spațiul carpatic au fost asimilați lingvistic de populația daco-romană locală (și nu invers) e grăitor: limba română conține numeroase împrumuturi slave vechi, semn că slavii s-au amestecat cu o populație romanizată majoritară, adoptând în final limba acesteia (ro.wikipedia.org). În schimb, la sud de Dunăre, unde romanitatea era mult redusă numeric după retragere, slavii nou-veniți au slavitizat mare parte din populație, supraviețuind doar insule izolate de vorbitori de dialecte romanice (aromâni, meglenoromâni). Acest contrast nord versus sud demonstrează că în nordul Dunării romanizații erau suficient de numeroși și răspândiți ca să absoarbă valurile migratoare, perpetuând limba latină în forma sa locală (ro.wikipedia.org).
Un alt indiciu vine din toponimie și onomastică. Numele vechi de ape și munți din Moldova și din restul țării au adesea etimologii latine sau preromane adaptate în română, ceea ce sugerează continuitatea comunităților care le foloseau. Iar primii cronicari medievali care menționează regiunea au găsit-o locuită de vlahi/români: cronica bizantină a lui Theophanes (sec. VIII) vorbește despre “vlahi” la nord de Dunăre; Anonimul din Gesta Hungarorum (sec. XII) consemnează existența „Țării Blachilor” în Transilvania înainte de venirea ungurilor; Cronica lui Nestor de la Kiev (sec. XII) amintește că, pe la 896, ungurii „au găsit aici pe slavi și pe volohii (valahii) care îi biruiau pe slavi” – semn că populația romanică nord-dunăreană era deja prezentă și organizată înainte de anul 900 (ro.wikipedia.org). Astfel de mărturii scrise, coroborate cu dovezile arheologice și lingvistice, infirmă teoria potrivit căreia românii ar fi apărut târziu în aceste teritorii.
Continuitate sau migrație? Dezbateri academice moderne
În secolele XIX-XX, pe fondul disputelor naționaliste, au apărut două teorii opuse despre originea românilor: teoria continuității și teoria migraționistă. Teoria continuității afirmă că poporul român s-a format în principal in situ, adică pe teritoriul fostei Dacii, prin dăinuirea comunităților daco-romane și romanizarea treptată a dacilor liberi din jur (ro.wikipedia.org). Această viziune, intuită încă de cronicarii moldoveni Grigore Ureche și Miron Costin în secolul XVII, a fost adoptată de majoritatea istoricilor români moderni, sprijinită de argumentele lingvistice și arheologice prezentate mai sus. Pe de altă parte, teoria migraționistă (cunoscută și ca teoria lui Roesler, după istoricul austriac Eduard Rösler) susține că românii ar fi dispărut din Dacia după retragerea Aureliană și că poporul român s-a format de fapt la sud de Dunăre, în Balcani, de unde ar fi emigrat la nord abia în secolele VIII-XII (ro.wikipedia.org). Această idee a fost promovată inițial de erudiți străini precum Franz J. Sulzer, Rösler sau Pál Hunfalvy, adesea din considerente politice (pentru a contesta drepturile istorice ale românilor asupra Transilvaniei) (ro.wikipedia.org).
Astăzi, teoria migraționistă este considerată depășită în mediul științific. Descoperirile arheologice, studiile de limbă și sursele istorice contrazic scenariul unei „pauze” în prezența românilor la nord de Dunăre. Așa cum am văzut, există dovezi că elementul daco-roman a supraviețuit neîntrerupt în toate regiunile Daciei, inclusiv în Moldova, de la retragerea romană și până la întemeierea primelor state medievale. Argumente precum terminologia creștină de origine latină din română, prezența masivă a cuvintelor slave vechi (indiciu al conviețuirii îndelungate cu slavii pe pământ carpatic) sau mențiunile cronicarilor străini despre vlahii din nordul Dunării înainte de anul 1000 întăresc ipoteza continuității (ro.wikipedia.orgro.wikipedia.org). În plus, numele însăși al poporului – român – derivat din latinescul romanus (roman), păstrat ca autodenuminre, indică o conștiință a originii romane. Nu trebuie uitat că, potrivit izvoarelor, țara Moldovei la întemeiere (sec. XIV) era deja locuită de o populație majoritar românească, vorbitoare a aceleiași limbi ca și voievodatele valahe și transilvane vecine.
Istoriografia contemporană, bazată pe date interdisciplinare, concluzionează că formarea limbii române și a poporului român a fost un proces local, care a înglobat și teritoriile de la est de Carpați. Moldovenii și muntenii, deși nu au avut garnizoane romane pe pământul lor, au moștenit latinitatea prin secole de interacțiuni și amestec cu daco-romanii din fostul imperiu (ro.wikipedia.org). Altfel spus, limba română s-a născut din limba latină vorbită nu doar în Dacia Traiană, ci și în „Dacia liberă” – o latinitate populară difuză, transmisă prin comercianți, soldați, coloniști și prin osmoză culturală. Aceasta explică de ce astăzi, după aproape două milenii, locuitorii din România și Republica Moldova împărtășesc aceeași limbă neolatina, deși strămoșii unora au trăit în interiorul, iar ai altora în afara frontierelor Romei.
Voluntari marcând traseul Valului lui Traian în sudul Republicii Moldova (zona Leova-Cantemir), pe linia vechii granițe a Imperiului Roman. „Valurile lui Traian” sunt fortificații liniare de pământ ridicate în Antichitate târzie, ale căror ruine se întind și astăzi pe zeci de kilometri în Basarabia. Ele reprezintă un simbol al prezenței romane la frontiera de est și, în memoria locală, leagă istoric teritoriile Moldovei de lumea romano-latină. (moldova25.md)
Concluzie
Paradoxul aparent al Moldovei vorbind românește fără să fi fost ocupată de romani își găsește explicația în forța de iradiere a civilizației romane. Limba latină a fost, metaforic vorbind, mai puternică decât zidurile frontierelor: a trecut dincolo de castre și legiuni, prin negoț, prin credință, prin oameni obișnuiți. Dacii din estul Carpaților au intrat treptat sub influența strălucitoarei lumi romane, iar în următoarele secole, amestecul cu daco-romanii retrași din provincia abandonată a desăvârșit romanizarea întregului areal carpatic (ro.wikipedia.org). Astfel s-a născut limba română pe ambele versante ale Carpaților, dovadă vie a unui proces istoric de lunga durată. Faptul că astăzi locuitorii Moldovei (atât cei din România, cât și cei din Republica Moldova) vorbesc aceeași limbă romanică nu este decât o consecință firească a acestei continuități istorice și culturale de două milenii (ro.wikipedia.org). Romanitatea Moldovei extracarpatice nu a fost impusă de legiunile lui Traian, ci s-a plămădit organic, în timp, la întâlnirea dintre moștenirea latină și tenacitatea locuitorilor de a-și păstra identitatea în vâltoarea veacurilor.
Bibliografie: Cronica lui Nestor; Anonymus (Gesta Hungarorum); Eutropius; Vasile Pârvan – Începuturile vieții romane la gurile Dunării; Constantin C. Giurescu – Formarea poporului român; Alexandru Vulpe, Alexandru Madgearu ș.a., studii de arheologie și istorie lingvistică (ro.wikipedia.org), (ro.wikipedia.org), (ro.wikipedia.org). (Sursele citate în text oferă detalii suplimentare despre fiecare aspect discutat.)
