35 de ani de alegeri parlamentare în România: de la FSN la fragmentare și populism

Au trecut peste trei decenii de la primele alegeri libere din 20 mai 1990. Sistemul politic românesc a evoluat dramatic în acest interval, trecând de la dominația covârșitoare a Frontului Salvării Naționale (FSN) imediat post-comunist, către un sistem multipartid fragmentat, cu apariția recurentă a unor forțe populiste și naționaliste. Acest raport analizează toate alegerile parlamentare din 1990 până în 2024, evidențiind contextul politic și social, principalele partide și alianțe, rezultatele (procente, mandate, prezență la urne), schimbările în structura Parlamentului și sistemului de partide, precum și consecințele politice (formarea guvernelor, stabilitatea sau crizele politice, reformele majore). De asemenea, raportul include grafice și tabele comparative care ilustrează evoluția scorurilor electorale ale principalelor partide, fragmentarea parlamentară și prezența la vot pe parcursul acestor cicluri electorale. Sursele utilizate sunt oficiale și credibile – date de la Biroul Electoral Central (BEC), Institutul Național de Statistică (INS), Autoritatea Electorală Permanentă (AEP), precum și analize academice și din presa de încredere.

În tabelul de mai jos este prezentată, sintetic, evoluția prezenței la vot și numărul de partide reprezentate în Parlament la fiecare scrutin. Se observă scăderea accentuată a prezenței de-a lungul anilor – de la peste 86% în 1990 la sub 40% după 2008 – precum și variația numărului de partide parlamentare, redus la minimum în perioada 2004–2012 și crescând din nou după 2016 (odată cu intrarea unor formațiuni noi și populiste).

Notă: Pentru 1990 nu a existat prag electoral, permițând reprezentarea unui număr mare de formațiuni (inclusiv partide foarte mici și candidați independenți). După 1992, pragul de 3% (crescut ulterior la 5%) a limitat accesul în Parlament, reducând numărul de partide reprezentate la 4–7 în majoritatea ciclurilor electorale. Numărul indicat pentru partide parlamentare exclude deputații organizațiilor minorităților naționale (aceștia ocupă constant ~17–18 mandate separate).

În cele ce urmează, vom detalia fiecare ciclu electoral (1990, 1992, 1996, 2000, 2004, 2008, 2012, 2016, 2020 și 2024), conform structurii cerute.

Alegerile parlamentare din 1990

Context politic și social: Alegerile din mai 1990 au fost primele alegeri libere după căderea regimului comunist, marcând tranziția de la structurile provizorii de putere (CPUN) la instituții democratice alese. FSN, condus de Ion Iliescu, preluase conducerea după revoluția din decembrie 1989 și beneficia de un uriaș capital de încredere populară. Opoziția era fragmentată și nepregătită – vechile partide istorice (PNȚCD, PNL) abia se reorganizaseră după decenii de interdicție și nu dispuneau de resurse ori structuri teritoriale solide pentru a concura cu FSN. Campania s-a desfășurat într-un climat entuziast, dar marcat și de tensiuni (e.g. manifestația maraton din Piața Universității și intervențiile minerilor).

Principalele forțe politice: FSN a dominat scena, promovat ca garant al stabilității și reformelor graduale. Partidele de opoziție majore au fost PNȚCD (creștin-democrat, condus de Corneliu Coposu), PNL (liberal, condus de Radu Câmpeanu) și UDMR (Uniunea Democratică a Maghiarilor din România, reprezentând minoritatea maghiară). Au participat însă și zeci de formațiuni mici – ecologiști, agrarieni, social-democrați istorici (PSDR), grupări ale foștilor deținuți politici etc.

Rezultate: FSN a obținut o victorie zdrobitoare, capitalizând speranțele populației. La Camera Deputaților, FSN a câștigat ~66,3% din voturi și 263 de mandate (din 395). Niciun alt partid nu a trecut de 10%. Următoarele clasate au fost UDMR (~7,2% voturi, 29 mandate) și PNL (~6,4%, 29 mandate). PNȚCD a obținut doar ~2,6% și 12 mandate, la egalitate cu Mișcarea Ecologistă din România (2,6%, 12 mandate). Practic, toate partidele de opoziție au performat mult sub așteptări, neavând timpul și organizarea necesare pentru a se impune ca alternative credibile la FSN. Prezența la vot a fost foarte ridicată, 86,2% , semn al mobilizării publice în euforia post-revoluție. În același timp cu parlamentarele, Ion Iliescu (FSN) a fost ales președinte din primul tur cu ~85% din voturi – singurul caz de președinte ales fără tur II în România post-’89.

Schimbări în structura sistemului politic: Dominanța FSN a permis acestuia să elaboreze noua Constituție (1991) și să controleze tranziția inițială. Parlamentul ales în 1990 a fost unul constituant, cu un număr mai mare de membri (395 deputați și 118 senatori) decât în legislaturile ulterioare. Lipsa unui prag electoral a condus la un parlament foarte fărâmițat: pe lângă FSN și cele 3 partide importante menționate, au obținut 1–12 mandate și numeroase formațiuni minuscule (ecologiste, ale minorităților – de ex. Forumul Democrat al Germanilor, Partida Romilor etc.), plus candidați independenți. Această fragmentare a fost însă mascată de super-majoritatea FSN.

Consecințe politice: FSN a format Guvernul, cu Petre Roman prim-ministru (cabinet investit în iunie 1990). Deținând peste două treimi din mandate, FSN a guvernat practic fără o opoziție eficientă. Totuși, tensiunile interne și sociale au apărut rapid – de exemplu, minerada din iunie 1990 și reprimarea protestelor din Piața Universității au atras critici interne și internaționale. În septembrie 1991, pe fondul deteriorării situației economice și al protestelor (o nouă incursiune a minerilor), Guvernul Roman a căzut, fiind înlocuit provizoriu de un cabinet tehnocrat condus de Theodor Stolojan. Aceste evenimente au produs și o sciziune în FSN: aripa condusă de Iliescu s-a distanțat de reformiștii din jurul lui Petre Roman, pregătind terenul pentru competiția electorală din 1992.

Alegerile parlamentare din 1992

Context politic: Scrutinul din septembrie 1992 a avut loc sub semnul noii Constituții aprobate prin referendum în 1991 și al rupturii din FSN. Ion Iliescu a părăsit FSN și a fondat Frontul Democrat al Salvării Naționale (FDSN), regrupând majoritatea membrilor FSN și preluând retorica social-democrată. Petre Roman a rămas la conducerea FSN-ului “original”, orientat mai liberal/pro-occidental, dar mult slăbit. Între timp, opoziția democratică s-a coagulat în Convenția Democrată Română (CDR) – o alianță amplă (PNȚCD, o aripă din PNL, Partidul Alianței Civice ș.a.) condusă de Emil Constantinescu. Contextul era marcat de recesiune economică și de dezamăgirea unei părți a societății față de ritmul tranziției, ceea ce a alimentat și formațiuni naționaliste precum PUNR (Partidul Unității Naționale Române, Gheorghe Funar) și PRM (Partidul România Mare, Corneliu Vadim Tudor), sau neo-comuniste precum PSM (Partidul Socialist al Muncii, Ilie Verdeț). Campania a fost polarizată între FDSN (Iliescu) și CDR (Constantinescu), cei doi înfruntându-se și la prezidențial (unde Iliescu a obținut 47% în turul I, vs. 31% Constantinescu, și a câștigat în turul II cu ~61%) .

Partide și alianțe principale:

• FDSN (Iliescu) – stânga neo-comunistă moderată, susținut de rețeaua moștenită din FSN și de structurile locale;
• CDR (Constantinescu) – coaliție de centru-dreapta pro-reformă, anticomunistă;
• FSN (Petre Roman) – rămas ca partid de sine stătător de centru, rebranduit ulterior ca Partid Democrat (PD);
• PUNR – naționalist, cu baza în Ardeal, retorică anti-maghiară;
• PRM – naționalist-extrem, xenofob și populist, condus de tribunul Vadim Tudor;
• PSM – partid de stânga naționalistă, condus de foști comuniști;
• UDMR – reprezentând maghiarii, partener pragmatic în negocieri de coaliție.

Rezultate: FDSN a ieșit pe primul loc, însă cu un scor modest relativ (semnificativ sub majoritate). A obținut ~27,75% la Camera Deputaților (117 mandate) și ~28,3% la Senat (49 mandate) . CDR s-a clasat pe locul secund cu ~20,1% la Camera Deputaților (82 mandate) . Pe locul al treilea a venit FSN-ul lui Petre Roman, cu doar ~10,2% (43 mandate la Camera) – o pierdere masivă față de performanța FSN din 1990 . PUNR a reușit un rezultat notabil: ~7,7% (30 deputați) și ~8,1% la Senat (14 mandate), capitalizând sentimentul naționalist în Transilvania . UDMR s-a menținut constant (~7,5%, 27 deputați) . PRM a intrat pentru prima dată în Parlament, deși modest (~3,9%, 16 deputați), la fel PSM (~3%, 13 deputați) . Ca și în 1990, 13 locuri în Cameră au revenit organizațiilor minorităților naționale (altele decât UDMR). Prezența la vot s-a menținut ridicată, ~76% în primul tur al generalelor , semn că interesul civic rămânea puternic.

Structura Parlamentului și sistemului de partide: Noua legislatură (341 deputați și 143 senatori) a reflectat un echilibru relativ: niciun partid sau alianță nu avea majoritate singur. Fragmentarea s-a redus comparativ cu 1990 – doar 7 entități politice au intrat în Parlament (FDSN, CDR, FSN, PUNR, UDMR, PRM, PSM), față de aproape 18 în forul precedent . Acest fapt se datorează introducerii pragului electoral (3%) prin legea adoptată în 1992, care a eliminat partidele sub acest scor. S-a configurat practic o scenă politică în 3 blocuri: (1) stânga post-FSN (FDSN/Iliescu și aliații săi PSM, PUNR înclinând să-l susțină), (2) opoziția democratică de centru-dreapta (CDR + FSN/Petre Roman) și (3) extrema naționalistă (PRM, plus PUNR oscila între susținere guvernamentală și opoziție moderată).

Consecințe politice: Ion Iliescu, reales președinte, l-a desemnat premier pe Nicolae Văcăroiu, un tehnocrat susținut de FDSN . Pentru a obține majoritatea parlamentară, FDSN a cooptat PUNR, PRM și PSM în sprijinul guvernului (așa-numita “patrulateră roșie”). Astfel, deși CDR și Petre Roman au fost în opoziție, guvernul Văcăroiu (1992–1996) a beneficiat de susținerea tacită a naționaliștilor. Această coaliție informală a asigurat stabilitatea executivă pe întreg mandatul, însă a întârziat adesea reformele economice de piață cerute de opoziție și organismele financiare internaționale. Totodată, FSN a fost rebotezat în 1993 Partidul Democrat (PD), marcând distanțarea de originea sa fesenistă și apropierea de doctrina social-democrată de tip occidental (PD avea să devină membru al Internaționalei Socialiste, apoi al PPE după 2005). FDSN a fuzionat în 1993 cu PSDR (partid social-democrat istoric condus de Sergiu Cunescu) și a adoptat numele de PDSR (Partidul Democrației Sociale din România). Astfel, spre finalul legislaturii, principalele grupări politice se cristalizaseră: PDSR pe stânga, CDR ca alianță de dreapta, PD (fost FSN) ca centru-stânga pro-occidental, UDMR ca arbitru al guvernărilor, plus extremele (PRM, PUNR) marginalizate.

Alegerile parlamentare din 1996

Context politic: Alegerile din noiembrie 1996 au fost marcate de eroziunea popularității guvernării PDSR (Văcăroiu) pe fondul recesiunii economice (inflație ridicată, șomaj în creștere) și al percepției de corupție și stagnare. Opoziția (CDR, alături de PD) a promis o schimbare radicală – accelerarea reformelor pro-piață și “curățarea” structurilor statului de moștenirea comunistă. Sloganul CDR – “Schimbarea” – a mobilizat așteptările electoratului urban și ale tinerei generații. Turul I al prezidențialelor l-a plasat din nou pe Iliescu (PDSR) în frunte (~32%), urmat însă foarte aproape de Emil Constantinescu (CDR, ~28%). În turul II, Constantinescu a reușit o victorie surprinzătoare (54% vs 46%), marcând prima alternanță pașnică la putere de după 1989 – pentru prima dată un președinte în funcție (Iliescu) era înfrânt în alegeri .

Principalele forțe politice:

• CDR – coaliție de opoziție condusă de PNȚCD (Corneliu Coposu decedase în 1995, noul lider era Ion Diaconescu, iar candidatul prezidențial Emil Constantinescu). Includea PNȚCD, PNL (aripa majoritară revenită în alianță), Partidul Democrat Agrar (PDAR) și alții.
• PDSR – partidul de guvernământ (Iliescu), confruntat cu nemulțumirea populară.
• PD – Partidul Democrat (Petre Roman), fost FSN, acum în opoziție; PD a încheiat o alianță electorală cu Partidul Social-Democrat Român (PSDR, de orientare social-democrată moderată) – alianță numită USD (Uniunea Social-Democrată).
• UDMR – reprezentanța maghiară, deschisă cooperării cu orice guvern pentru a obține drepturi pentru minoritate.
• PRM – și-a consolidat discursul naționalist-populist, însă era privit cu reticență de majoritatea electoratului.
• PUNR – la guvernare alături de PDSR 1992–96, dar și-a pierdut din sprijin (liderul Funar se izolase politic).

Rezultate: Alegerile au produs o răsturnare majoră. CDR a ieșit pe primul loc la votul parlamentar, cu ~30,7% la Senat și un scor similar la Cameră, obținând 122 de mandate de deputat (din 343) . PDSR (Iliescu) a căzut pe locul secund – ~21,5% voturi la Cameră, 91 mandate . Pe locul al treilea s-a clasat USD (PD+PSDR) cu ~13% și 53 mandate . UDMR a luat ~6,6% (25 deputați) , menținându-și reprezentarea. Partidele naționaliste au suferit: PRM abia ~4,5% (19 mandate deputați), iar PUNR 4,4% (18 mandate), ambele în scădere puternică . Practic, toate formațiunile extremiste și nostalgice (PRM, PUNR, PSM) au însumat împreună sub 10% din voturi. Numărul de partide parlamentare a fost din nou 6 (CDR, PDSR, PD/USDR, UDMR, PRM, PUNR). Prezența la vot a rămas ridicată (76% din alegători) , consolidând legitimitatea schimbării de regim.

Schimbări politice și structurale: Pentru prima dată, un guvern non-Iliescu s-a putut forma. CDR, neavând majoritate absolută, a cooptat PD (Petre Roman) și UDMR într-o coaliție de guvernare “CDR–USD–UDMR” care totaliza ~60% din mandate. Prim-ministru a devenit Victor Ciorbea (PNȚCD), lider CDR . Astfel, vechile partide istorice au preluat puterea executivă, iar PDSR a intrat în opoziție pentru prima oară. În plan structural, sistemul de partide a suferit schimbări prin fuziuni și dispariții: de pildă, PUNR și PSM au intrat în declin (neatingând pragul în 2000), iar PSDR a fuzionat cu PD în 2001 (după ce anterior candidase în 1996 aliat cu PD). Totodată, încă din 1995 apăruseră sciziuni în PNL – aripa condusă de fostul lider Radu Câmpeanu părăsise CDR și candidase separat ca “PNL-Câmpeanu”, însă fără succes semnificativ (nu a întrunit pragul de 3%). Per ansamblu, perioada 1996-2000 a fost caracterizată de entuziasm inițial, urmat de frământări în coaliția de guvernare: CDR-PD-UDMR avea orientări diverse și s-a confruntat cu crize guvernamentale (Ciorbea a fost înlocuit în 1998 de Radu Vasile, apoi în 1999 de Mugur Isărescu).

Consecințe politice: Mandatul 1996-2000 a adus reforme importante (accelerarea privatizărilor, demararea negocierilor de aderare la UE), dar a fost marcat și de costuri sociale mari și instabilitate politică (schimbări succesive de premieri, conflicte interne în CDR). Această erodare a coaliției CDR-PD a pregătit terenul pentru o revenire a stângii în 2000. Cu toate acestea, alternanța din 1996 a stabilit un precedent democratic esențial: de atunci, puterea în România a alternat periodic între forțele de centru-stânga și cele de centru-dreapta, consolidând principiul jocului democratic.

Alegerile parlamentare din 2000

Context politic: Alegerile din noiembrie 2000 s-au desfășurat pe fondul unei deziluzii majore a populației față de coaliția CDR-PD. Economia suferise (inflație ridicată, șomaj), nivelul de trai scăzuse, iar guvernele schimbătoare fuseseră percepute ca ineficiente. Mulți alegători au dezvoltat “nostalgia” perioadei Iliescu, considerând că reformele anilor ’90 le-au adus mai multă nesiguranță. Drept urmare, PDSR (fostul partid al lui Iliescu) a renăscut în preferințe, iar Ion Iliescu a candidat din nou la Președinție promițând stabilitate. Pe partea cealaltă, coaliția CDR se destrămase (PNȚCD intrând în declin sever, PNL retrăgându-se din alianță). PNL și PD au mers separat în alegeri, neizbutind să se unească împotriva PDSR. Extrema dreaptă (PRM) a cunoscut o ascensiune spectaculoasă, alimentată de nemulțumirea populară – discursul vehement naționalist și anti-sistem al lui Vadim Tudor a atras votanți dezamăgiți de ambele guvernări post-1989. Turul I prezidențial l-a dat câștigător pe Iliescu (~36%), urmat șocant de Corneliu Vadim Tudor (PRM, ~28%), în timp ce candidații dreptei (Isărescu, Stolojan) au fost eliminați. Comunitatea internațională și internă au privit cu îngrijorare această situație, temându-se de o victorie a extremei drepte în turul II. În cele din urmă, Iliescu a câștigat detașat turul II (66% vs 33%), pe fondul mobilizării partidelor democratice și a electoratului pentru a bloca PRM.

Actori politici principali:

• PDSR – condus de Ion Iliescu și Adrian Năstase, beneficiind de imaginea de “rău mai mic” și de rețeaua locală consolidată. PDSR a format înainte de alegeri o alianță numită “Polul Democrației Sociale din România”, alături de PSDR (Cunescu) și PUR (Partidul Umanist Român, Dan Voiculescu).
• PRM – partid naționalist-extrem, care a capitalizat protestul anti-sistem și retorica xenofobă.
• PNL – liberal, încercând să se relanseze separat după guvernare, sub lideri ca Valeriu Stoica și Mircea Ionescu-Quintus.
• PD – democrat, condus de Petre Roman, și el afectat de participarea la guvernare.
• UDMR – menținut ca reprezentant al maghiarilor, focusat pe negocierea cu potențiali parteneri de guvernare.
• PNȚCD – aproape dispărut din peisaj după eșecul guvernării (avea să nu mai intre în Parlament).
• Noi formațiuni apărute: ApR (Alianța pentru România), partid de centru-stânga fondat de Teodor Meleșcanu (ex-FDSN) – a încercat să atragă moderații dar nu a atins pragul; mici partide ecologiste sau naționaliste noi (fără impact major).

Rezultate: PDSR a obținut o victorie clară, revenind la guvernare. A câștigat ~36,6% din voturi la Cameră, obținând 155 de deputați (din 345) și ~37% la Senat (65 mandate) . PRM a fost revelația alegerilor, ajungând al doilea partid al țării cu ~19,5% voturi (84 deputați) . Acest scor, coroborat cu accederea lui Vadim Tudor în turul II prezidențial, a semnalat ascensiunea populismului naționalist ca forță parlamentară majoră. Partidele “tradiționale” de dreapta au suferit înfrângeri severe: PD a obținut doar ~7,0% (31 deputați), iar PNL ~6,9% (30 deputați), abia trecând pragul. Niciunul nu a mai contat în lupta pentru primul loc. UDMR și-a menținut prezența (~6,8%, 27 deputați). În schimb, PNȚCD (parte din CDR 2000 – o alianță ad-hoc) nu a atins pragul de 5%, o prăbușire dramatică pentru partidul care condusese guvernul. De asemenea, Alianța CDR 2000 (incluzând PNȚCD) a obținut doar ~5%, ratând intrarea în Parlament. Prezența la urne a scăzut la ~65% – un nivel încă rezonabil, deși sensibil mai mic față de anii ‘90.

Modificări structurale: Parlamentul rezultat avea doar 5 grupări reprezentate (PDSR, PRM, PD, PNL, UDMR + minorități), ceea ce a însemnat cea mai redusă fragmentare de după 1989. Practic, s-a revenit la un sistem cvasi-bipolar: un pol de centru-stânga (PDSR) vs. o opoziție fragmentată și slăbită, plus un pol populist-extrem (PRM) foarte puternic în opoziție. Reconfirmarea pragului de 5% a consolidat tendința către un parlament cu puține partide. A fost primul legislativ fără PNȚCD, partid istoric care a dispărut temporar de pe scena parlamentară (și nu a mai revenit nici până azi). PDSR a decis în 2001 să fuzioneze cu PSDR, adoptând numele de PSD (Partidul Social Democrat) – reunind practic toată stânga moderată sub o singură siglă. De asemenea, în zona puterii, PUR (Partidul Umanist), deși câștigase puține voturi pe cont propriu, a intrat în Parlament pe listele alianței cu PDSR, urmând să joace un rol ca aliat minor al PSD.

Consecințe politice: Cu majoritatea relativă obținută, PSD (PDSR) a format Guvernul, avându-l prim-ministru pe Adrian Năstase (mâna dreaptă a lui Iliescu). PSD a preferat un guvern minoritar, beneficiind însă de susținerea parlamentară condiționată a UDMR (prin acorduri de colaborare) și de faptul că opoziția era fragmentată și incapabilă să formeze vreo coaliție alternativă . În această configurație, PRM a devenit principalul partid de opoziție, însă izolarea sa politică (nimeni nu dorea alianțe cu Vadim) l-a ținut departe de putere. Guvernul Năstase (2000–2004) a fost unul stabil și a condus România către încheierea negocierilor de aderare la NATO și UE. Totodată însă, controlând aproape monopolist puterea (președinție, guvern, majoritate parlamentară), PSD a fost acuzat de tendințe autoritar-clientelare (presiuni asupra presei, corupție endemică). Acest exces de putere al PSD avea să genereze contrareacții în ciclul următor, facilitând unificarea opoziției democratice.

De remarcat că ascensiunea PRM în 2000 a fost primul caz major de val populist/extremist în Parlamentul României. În acel moment, prezența PRM (~20% voturi, al doilea partid ca mărime) a tras un semnal de alarmă privind nemulțumirile acumulate în societate. Totuși, PRM a rămas izolat și nu a reușit să se mențină la fel de puternic în ciclurile viitoare – dar populismul avea să revină sub alte forme (PP-DD, AUR) după 2010, așa cum vom vedea.

Alegerile parlamentare din 2004

Context politic: Alegerile din noiembrie 2004 au fost ultimele desfășurate simultan cu prezidențialele (mandatul prezidențial a fost extins la 5 ani prin revizuirea constituțională din 2003). Pe plan extern, România era în curs de aderare la NATO (efectivă în 2004) și la UE (prevăzută pentru 2007), ceea ce a influențat agenda campaniei – integrarea euro-atlantică era un obiectiv asumat de toate partidele mainstream. PSD (ex-PDSR), condus acum de Adrian Năstase (Iliescu nu mai putea candida la președinție decât ca premier, după două mandate), era partidul de guvernământ și pornea favorit, având la activ o perioadă de creștere economică și stabilitate relativă. Însă scandalurile de corupție și dorința de alternanță mobilizau opoziția. Principala noutate a fost constituirea Alianței “Dreptate și Adevăr” (DA) între PNL și PD – o coaliție inedită (liberalii și foștii feseniști-democrați) unită de scopul de a înlătura PSD. Alianța DA era condusă de tandemul Traian Băsescu (PD) – candidat la președinție și Călin Popescu-Tăriceanu (PNL) – desemnat pentru postul de prim-ministru în caz de victorie . Spectrul naționalist era mai atenuat: PRM a intrat în declin (liderul Vadim Tudor pierduse din credibilitate), iar alte forțe (PUNR) dispăruseră. A apărut în schimb un personaj exotic – magnatul Gigi Becali cu al său PNG-CD (Partid Noua Generație) – dar acesta nu atingea popularitate pentru a intra în parlament (a luat ~2% voturi).

Actori principali:

• PSD – la putere, în alianță electorală formală cu PUR (Partidul Umanist, redenumit ulterior Partidul Conservator). Această alianță PSD+PUR i-a inclus și pe social-democrații lui Ilie Verdeț (PSM) rămași, practic absorbind tot spectrul de centru-stânga.
• Alianța DA (PNL+PD) – principala forță de opoziție de centru-dreapta, promițând justiție (anti-corupție) și adevăr (clarificarea dosarelor comunismului).
• PRM – încă activ, dar pe o pantă descendentă.
• UDMR – a continuat să fie prezent în parlament și să joace un rol de “maker and breaker” al majorităților.

Rezultate: Alegerile au fost extrem de strânse. PSD+PUR s-a plasat pe primul loc la votul parlamentar (Camera Deputaților) cu ~36,6% din voturi și 132 de mandate (din 332) . Alianța DA a obținut ~31,3% și 112 mandate – un rezultat semnificativ, dar insuficient singular. PRM a scăzut la ~12,9% (48 deputați) , pierzând peste jumătate din mandate față de 2000. UDMR a rămas stabil la ~6,2% (22 mandate) . Nicio altă formațiune nu a trecut pragul – astfel Parlamentul 2004-2008 a avut doar 4 grupuri politice reprezentate: PSD+PUR, Alianța DA, PRM, UDMR. Prezența la vot a continuat să scadă, ajungând la 58,5% – cu aproape 7 puncte procentuale sub 2000, confirmând trendul de apatie în creștere a electoratului (deși totuși peste nivelurile foarte scăzute ce aveau să urmeze). La prezidențiale, cursa a fost dramatică: Adrian Năstase (PSD) a câștigat turul I (40,9% vs 33,9% Băsescu), însă în turul II Traian Băsescu a reușit o victorie la limită (~51,2% vs 48,8%) , invocând în finalul campaniei celebrul slogan “Dragă Stolo” și erijându-se în justițiar anticorupție.

Structură politică și parlamentară: Deși PSD+PUR rămăsese cel mai mare grup parlamentar, rezultatele prezidențiale au schimbat jocul politic. Președintele ales, Traian Băsescu, a avut un rol cheie în negocieri: deși inițial părea că PSD (împreună cu PUR și probabil UDMR) va reuși să formeze Guvernul, Băsescu a folosit prerogativele pentru a împiedica instalarea lui Adrian Năstase ca premier. Alianța DA a reușit să atragă în tabăra sa atât PUR, cât și UDMR, formând o coaliție majoritară post-electorală. Astfel, deși câștigase alegerile parlamentare, PSD a fost forțat în opoziție. Guvernul Tăriceanu (PNL), investit la sfârșit de 2004, a inclus miniștri PNL, PD, UDMR și ai fostului PUR (care s-a rebranduit ca Partidul Conservator și a primit de pildă Ministerul Economiei pentru Dan Voiculescu). Aceasta a reprezentat o schimbare semnificativă: PSD pierdea puterea după 4 ani, iar scena politică revenea la o coaliție de centru-dreapta. S-a evidențiat totodată și declinul extremelor – PRM, deși încă prezent, a fost izolat și irelevant în decizii; PNG (Becali) sau alții nu au prins parlamentul. Fragmentarea parlamentară a atins un minim istoric: doar 4 grupări, dintre care două (PSD și Alianța DA) dominau ~90% din mandate. A fost o tendință de bipolarizare a politicii românești, ce părea să se consolideze.

Consecințe politice: Perioada 2004-2008 a fost marcată de confruntarea între președintele Traian Băsescu și propriul său prim-ministru Călin Popescu-Tăriceanu (PNL), pe fondul rupturii Alianței DA. În 2005, după intrarea României în NATO și finalizarea negocierilor de aderare la UE, au apărut tensiuni majore PNL–PD. Criza politică a culminat în 2007 când PD a fost scos de la guvernare de Tăriceanu, care a preferat un guvern minoritar PNL-UDMR cu sprijin parlamentar tacit de la PSD. Această evoluție a fragmentat din nou scena politică: PD (rebotezat în 2007 PDL – Partidul Democrat Liberal, după fuziunea cu o aripă liberală dissidentă) s-a repoziționat în opoziție alături de PRM, iar PNL a guvernat cu sprijinul PSD. Tot în 2007, Traian Băsescu a fost suspendat de Parlament (dominant anti-Băsescu) și s-a organizat un referendum de demitere, pe care însă acesta l-a supraviețuit (întors în funcție prin votul popular majoritar “NU”). Astfel, deși Alianța DA câștigase guvernarea, coeziunea sa s-a rupt, generând realiniamente: PNL și PSD s-au apropiat temporar (alianță tacită), PD(L) s-a radicalizat în opoziție, iar PRM a continuat să piardă electori. În 2008, contextul era unul de reevaluare a forțelor pentru alegeri, cu PNL și PDL drept rivali de dreapta, PSD în revenire după opoziție, și PRM pe cale de ieșire din scenă.

Alegerile parlamentare din 2008

Context și sistem electoral: Scrutinul din 30 noiembrie 2008 a adus câteva noutăți. A fost pentru prima oară când s-a votat uninominal în colegii, deși repartizarea mandatelor a rămas proporțională pe ansamblu (sistem mixt compensatoriu) . Scopul a fost responsabilizarea aleșilor față de circumscripții, însă efectul a fost și o creștere a numărului total de parlamentari prin acordarea de mandate suplimentare acolo unde candidații au câștigat direct colegiile (s-a ajuns la 471 de parlamentari aleși în 2008, față de 332 în legislatura precedentă) . Pe plan politic, Guvernul Tăriceanu (PNL-UDMR) își pierduse popularitatea, fiind un guvern minoritar sprijinit neoficial de PSD. Președintele Băsescu se afla în conflict deschis cu Tăriceanu și fățiș sprijinea opoziția PD-L. Între timp, PSD se refăcuse organizatoric sub conducerea lui Mircea Geoană, pregătindu-se să revină la putere. PD-L (Partidul Democrat Liberal) – rezultat din fuziunea PD cu PLD (aripa Stolojan desprinsă din PNL) – devenise principala forță de dreapta pro-Băsescu. PNL, rămas de sine stătător sub Tăriceanu, încerca să evite erodarea. PRM aproape dispăruse din prim-plan, iar PNG (Becali) spera în van să-i ia locul.

Partide principale în cursă:

• PSD+PC – PSD a intrat în alegeri într-o alianță formală cu Partidul Conservator (fost PUR al lui Voiculescu), repetând modelul din 2004.
• PD-L – noul partid unificat de dreapta (centru-dreapta populistă), condus de Emil Boc și susținut activ de Băsescu, promitea reforma statului și continuarea luptei anti-corupție.
• PNL – partid liberal, condus de premierul în exercițiu Tăriceanu, miza pe realizările economice (creștere susținută între 2005-2008) și pe un discurs anti-Băsescu.
• UDMR – ca de obicei, prezent pentru a reprezenta comunitatea maghiară, țintind să fie parte din viitoarea coaliție de guvernare.
• Partide mici: PRM (Vadim) și PNG-CD (Becali) mai existau pe buletine, însă sondajele îi creditau sub prag.

Rezultate: Nicio formațiune nu a obținut majoritatea – practic, PSD și PD-L au terminat la egalitate. La votul popular pentru Cameră, Alianța PSD+PC a avut o ușoară primă poziție (~33,1% din voturi), foarte aproape de PD-L (~32,4%) . PNL a obținut ~18,6% (o performanță rezonabilă dat fiind contextul ostil) . UDMR a luat ~6,2%, menținându-și cele ~22 de mandate. PRM a rămas sub prag (~3,2%) și a pierdut reprezentarea parlamentară pentru prima dată din 1992, la fel PNG (~2,3%). Ca atare, în Parlamentul 2008-2012 au intrat doar 4 partide: PSD+PC, PD-L, PNL, UDMR . Prezența la vot a fost foarte scăzută – doar 39,2% , un minim istoric absolut. A fost pentru întâia dată când mai puțin de jumătate din alegători s-au prezentat la urne la parlamentare, sugerând o saturare și neîncredere a populației în clasele politice.

La nivel de mandate, PD-L a obținut totuși cu 3 deputați și 2 senatori mai mult decât PSD+PC (datorită distribuției voturilor pe colegii) . Practic, PD-L a revendicat formarea noului guvern, deși la vot popular era la paritate cu PSD. Situația a impus negocierea unor coaliții.

Guvernare și alianțe post-alegeri: Surprinzător, s-a format inițial o coaliție guvernamentală între PD-L și PSD – denumită informal “alianța de la Grivco” sau Coaliția PSD-PD-L. Deși adversari în campanie, cele două partide mari au decis să își împartă puterea (pe modelul “stânga-dreapta” similar Germaniei). Emil Boc (PD-L) a devenit prim-ministru, iar PSD a primit ministere cheie în cabinet (vicepremier era liderul PSD, Mircea Geoană) . Această “mare coaliție” a avut scopul de a asigura stabilitate în contextul începerii crizei economice globale (2008-2009) – România resimțea deja șocul și era nevoie de măsuri dure (acord cu FMI, austeritate). PNL a trecut în opoziție (alături de UDMR inițial și de minorități).

Evoluții ulterioare în legislatura 2008-2012: Colaborarea PD-L – PSD a fost însă de scurtă durată. În octombrie 2009, PSD s-a retras de la guvernare, ca urmare a conflictelor tot mai acute cu președintele Băsescu (acesta l-a demis pe ministrul de Interne PSD sub acuzația de fraudă electorală înaintea prezidențialelor din 2009). Guvernul Boc a rămas interimar și minoritar PD-L, ceea ce a dus la căderea sa prin moțiune de cenzură (primul guvern demis astfel după 1989). Totuși, în contextul alegerilor prezidențiale din decembrie 2009, Traian Băsescu (care a obținut la limită al doilea mandat prezidențial, învingându-l pe Mircea Geoană) a reușit să-l reînvestească pe Emil Boc, alcătuind un nou guvern PD-L cu sprijinul UDMR și al unor parlamentari independenți (rupți din PSD și PNL, ulterior constituiți în UNPR – Uniunea Națională pentru Progresul României). Astfel, din 2010 încolo, PD-L a guvernat singur (cu UDMR), iar PSD și PNL au trecut împreună în opoziție. Aceste reașezări au pregătit scena pentru alegerile din 2012, când nemulțumirea față de măsurile de austeritate ale guvernului Boc (tăieri de salarii bugetare cu 25% în 2010, creșteri de TVA etc.) a atins cote ridicate.

Pe scurt, perioada 2008-2012 a cunoscut mari convulsii politice: alianțe contra-naturii (PD-L cu PSD), prăbușirea PRM (dispărut din Parlament) și ascensiunea unei noi culturi a traseismului parlamentar (grupul UNPR creat din dezertori pentru a menține majoritatea lui Băsescu). Acest context a generat și unificarea opoziției PSD–PNL într-o nouă alianță electorală pentru 2012 (Uniunea Social-Liberală), marcând un ciclu complet: PNL și PSD, inamici istorici, se uneau acum împotriva PD-L.

Alegerile parlamentare din 2012

Context politic: Scrutinul din 9 decembrie 2012 a avut loc la scurt timp după ample proteste antiguvernamentale (ianuarie 2012) care au dus la demisia Guvernului Boc și instalarea pentru câteva luni a unui guvern tehnocrat (Mihai Răzvan Ungureanu). Moțiunea de cenzură din aprilie 2012 a demis și acest guvern, permițând opoziției reunite (USL) să preia puterea cu un guvern interimar condus de Victor Ponta (PSD). Așadar, Uniunea Social-Liberală (USL) – alianța formată în februarie 2011 între PSD, PNL și PC, plus susținerea UNPR – intra în alegeri din postura de guvernare, având un larg sprijin popular după ce înlăturase regimul austerității PD-L. De cealaltă parte, PD-L se afla în degringoladă de imagine, asociat cu tăierile salariale și cu presupuse abuzuri ale regimului Băsescu. PD-L a încercat o rebranduire sub sigla “Alianța România Dreaptă (ARD)”, cooptând mici partide de centru-dreapta (Forța Civică a lui MRU, PNȚCD – încă existent la scară redusă) pentru a concura împreună. Însă momentum-ul era clar de partea USL. O altă noutate majoră a fost apariția PP-DD (Partidul Poporului – Dan Diaconescu), un partid populist fondat de vedeta TV Dan Diaconescu pe un mesaj de “justiție socială, bunăstare pentru popor, pedepsirea elitei corupte”. PP-DD s-a bucurat de un bazin de protest anti-sistem, similar întrucâtva PRM-ului de altădată, dar într-o versiune mai axată pe promisiuni fanteziste (măriri de salarii, “televiziune pentru popor” etc.).

Principalele competitoare:

• USL (PSD+PNL+PC) – o alianță stânga-dreapta unică în istoria post-decembristă, unită de scopul comun de a înlătura “regimul Băsescu-PD-L”. Victor Ponta (PSD) și Crin Antonescu (PNL) au fost co-președinți ai USL. Programul era unul eclectic, dar centra pe refacerea salariilor tăiate și retorică anti-austeritate.
• ARD (PD-L + FC + PNȚCD) – coaliție electorală creată în jurul PD-L, condusă de Vasile Blaga (după ce Emil Boc demisionase și Băsescu se distanțase). Promova continuitatea reformelor și se prezenta ca garant al parcursului pro-european, dar era puternic erodată de anti-votul acumulat.
• PP-DD (Dan Diaconescu) – partid populist nou, anti-sistem, țintind electoratul defavorizat și pe cel saturat de întreaga clasă politică.
• UDMR – a participat singur (nu a intrat în USL, deși avusese tatonări), contând pe electoratul maghiar disciplinat.
• Minoritățile naționale (altele decât maghiarii) continuau să aibă 18 mandate rezervate, ca de obicei.

Rezultate: USL a obținut o victorie zdrobitoare, depășind chiar scorul FSN din 1990 în termeni de mandate. La Camera Deputaților, USL a obținut ~58,6% din voturi și 273 de mandate (din 412) , adică o majoritate de peste două treimi. ARD (PD-L și aliații) s-a prăbușit la 16,5% voturi și doar 56 de deputați – pierzând mai bine de jumătate din mandatele PD-L din 2008. PP-DD a fost marea surpriză, devenind al treilea partid: ~14% voturi și 47 mandate de deputat . UDMR a reușit să treacă pragul (5,3% voturi, 18 deputați) și a rămas în parlament, deși pentru prima dată a existat emoția că un partid maghiar alternativ (PCM) i-ar fi putut fura din voturi – nu a fost cazul. Prezența la vot a fost ușor mai mare decât la precedentele alegeri, ~41,8% , dar tot sub jumătate din electorat. Nota dominantă a fost însă dimensiunea fără precedent a majorității USL: datorită sistemului uninominal compensat, numărul total de parlamentari a urcat la 588 (inclusiv 18 ai minorităților), un record – cu 117 mandate în plus față de 2008 . USL controla astfel ~66% din mandate, deci puterea legislativă la limită de a modifica și Constituția.

Consecințe imediate și structurale: Victor Ponta (PSD) a rămas prim-ministru, formând un guvern USL monocolor (cu ministere împărțite între PSD, PNL, PC, plus UNPR absorbit în PSD) datorită majorității confortabile. PD-L, după eșec, a trecut prin frământări majore – în 2013, sub impulsul lui Traian Băsescu (ajuns el însuși izolat instituțional față de USL și aflat la final de mandat prezidențial), o facțiune condusă de Elena Udrea s-a desprins din PD-L și a format Partidul Mișcarea Populară (PMP). Restul PD-L a intrat într-un con de umbră în opoziție. PP-DD, deși a intrat surprinzător în Parlament ca a treia forță, s-a dovedit a fi un “foc de paie”: neavând structuri solide, partidul lui Dan Diaconescu a început să se dezintegreze chiar din 2013 – numeroși parlamentari PP-DD au migrat către PSD sau UNPR (partid-breloc al PSD), astfel că la finalul legislaturii PP-DD aproape dispăruse. Totuși, ascensiunea sa în 2012 a fost un indicator clar al sentimentului anti-sistem prezent în societate.

Evoluții politice 2012-2014: Majoritatea USL a fost atât de puternică încât practic opoziția (ARD și ce mai rămăsese din PDL) era irelevantă. Provocările au venit însă din interiorul USL. În februarie 2014, din cauza neînțelegerilor tot mai mari între PSD și PNL (dispută pe nominalizarea procurorilor-șefi, pe asumarea guvernării și candidatura prezidențială), PNL s-a retras din USL, provocând ruperea alianței. Guvernul Ponta a continuat însă la putere, cooptând UDMR și conservând o majoritate (PSD+UNPR+PC+UDMR). Între timp, în opoziție, PNL și resturile PDL (ARD) au decis să fuzioneze pentru a crea un nou pol de dreapta – proces finalizat în vara 2014, când noul PNL (fuzionat cu PDL) și-a ales candidat unic la prezidențiale (Klaus Iohannis). Astfel, la finalul ciclului 2012-2016, scena se reconfigurase: PSD rămânea principala forță pe stânga, în timp ce pe dreapta noul PNL reunea foștii rivali. Aparatul PP-DD se dizolvase, iar UNPR creștea ca satelit al PSD. În 2014, la prezidențiale, Klaus Iohannis (ACL – alianța PNL-PDL) l-a învins pe Victor Ponta, ceea ce a echilibrat puterea (președinte de dreapta, guvern de stânga). Toate aceste schimbări pregăteau terenul pentru alegerile din 2016.

În ansamblu, alegerile din 2012 au însemnat momentul de maximă consolidare a partidelor tradiționale (PSD+PNL), dar și apariția clară a unui curent populist anti-sistem (PP-DD). Fragmentarea parlamentară a fost scăzută (4 grupuri), însă spectrul populist nu dispăruse – doar a așteptat o altă ocazie să se manifeste, cum avea să fie cazul în 2016 și 2020 cu alte formațiuni.

Alegerile parlamentare din 2016

Context politic: Ciclul electoral 2016 a fost precedat de evenimente neașteptate. În toamna 2015, pe fondul tragediei de la Colectiv și al protestelor masive anticorupție ce au urmat, prim-ministrul Victor Ponta (PSD) a demisionat. S-a instalat un guvern tehnocrat condus de Dacian Cioloș (fost comisar european), susținut tacit de partidele mari ca soluție de tranziție. Astfel, alegerile din decembrie 2016 s-au desfășurat după un an de guvernare tehnocrată, ceea ce a influențat atât percepția publică (o oarecare dezamăgire față de “experți” și revirimentul așteptărilor față de partidele clasice), cât și configurația competiției. PSD, deși șifonat de demisia lui Ponta și probleme de integritate (liderul partidului Liviu Dragnea era condamnat penal cu suspendare pentru fraude electorale), a intrat în alegeri din opoziție, capitalizând nemulțumirile populației față de măsurile austere ale guvernului tehnocrat. PNL, recent unificat cu PDL, a suferit de lipsa unui leadership clar (trecuse prin mai mulți președinți interimari) și a ales să sprijine tacit guvernul Cioloș, fapt ce i-a alienat atât pe susținătorii de dreapta radicală, cât și pe cei dezamăgiți de stagnare. O noutate notabilă a fost ascensiunea USR (Uniunea Salvați România) – partid nou, anti-corupție, apărut din mișcarea civică “Uniunea Salvați Bucureștiul” a activistului Nicușor Dan. USR și-a construit rapid un profil de alternativă la partidele vechi, mai ales în rândul tinerilor și al electoratului urban educat. Tot pe partea nouă, ALDE (Alianța Liberalilor și Democraților) – un partid format în 2015 prin fuziunea PLR (aripa Tăriceanu desprinsă din PNL) cu PC – a intrat în competiție reprezentând un liberalism de buzunar, aliat cu PSD. PMP (Partidul Mișcarea Populară) al lui Traian Băsescu, creat în 2013 și consolidat după fuziunea cu UNPR în 2016, s-a prezentat ca o dreaptă naționalistă moderată, sperând să treacă pragul. Pe scurt, pentru prima dată după 2004 scena era dispersată astfel: PSD ca favorit pe stânga, PNL pe dreapta dar slăbit, plus două partide noi (USR și ALDE) și un partid de lider (PMP/Băsescu) ca factori suplimentari.

Sistemul electoral a revenit la formula proporțională pe liste, renunțându-se la experimentul uninominal din 2008-2012 . Numărul de parlamentari a fost redus la 466 (Camera 330, Senat 136) conform noii legi .

Actori electorali majori:

• PSD – principalul partid, promițând majorări substanțiale de pensii/salarii și relaxare fiscală (programul de guvernare Dragnea care promitea creșteri de venituri de 25% pentru bugetari, scăderi de impozite, etc.). Mesajul populist economic și naționalist moderat (protectiv cu capitalul autohton) a prins la public.
• PNL – partidul de centru-dreapta tradițional, în dificultate din lipsa figurilor carismatice (candida premier pe Dacian Cioloș, tehnocratul, dar care nu era nici membru PNL).
• USR – formațiune nouă, anti-corupție și anti-sistem, cu un discurs pro-europenist și de înnoire a clasei politice.
• ALDE – partid mic de lider (Călin Popescu-Tăriceanu), aliat neoficial al PSD, canalizând voturile liberalilor nemulțumiți de fuziunea PNL-PDL.
• PMP – partid condus de fostul președinte Traian Băsescu, încercând să revină în prim-plan cu un discurs național și promisiuni populiste moderate (de ex. reunirea cu Moldova, la nivel declarativ).
• UDMR – a rămas prezent pentru electoratul maghiar, cu șanse mari să fie din nou factor de coaliție post-alegeri.

Rezultate: PSD a câștigat detașat, obținând aproape singur majoritatea absolută a mandatelor. La Camera Deputaților, PSD a obținut ~45,5% din voturi (adică 154 mandate din 329) . PNL s-a plasat pe locul secund, dar mult în urmă – ~20,0% voturi, 69 mandate , suferind o pierdere de peste 30 de deputați față de totalul cumulat PNL+PDL din 2012. USR, la prima sa participare, a ieșit pe locul al treilea cu ~8,9% și 30 deputați – o performanță remarcabilă pentru un partid nou apărut. UDMR a obținut ~6,2% (21 mandate) , continuând tradiția. ALDE a reușit să atingă pragul, cu ~5,6% (20 deputați) , confirmând utilitatea alianței cu PSD. La fel, PMP (Băsescu) a trecut la limită pragul de 5%, obținând ~5,3% (18 deputați) . Niciun alt partid nu a intrat: PRU (Partidul România Unită, o mini-formațiune naționalistă) a luat ~2,8%, PER (ecologiști) ~0,9% etc., toate fără mandate . Prezența la urne a fost scăzută, 39,5% , similară cu 2008 și confirmând deziluzia persistentă a unei mari părți a electoratului.

Fragmentarea parlamentară a crescut: 6 partide au intrat în Parlament (plus grupul minorităților), față de 4 în 2012. Diagrama forțelor era: PSD dominant, PNL slăbit, apoi 4 partide de talie mică-mijlocie (USR, UDMR, ALDE, PMP) fiecare cu 5–10% din mandate. Această diversificare a complicat formarea guvernului, dar dat fiind scorul PSD, era clar că PSD va conduce coaliția de guvernare.

Consecințe politice: Deși avea suficiente mandate împreună cu ALDE (154+20 deputați; similar la Senat) să formeze o majoritate, PSD a evitat să guverneze singur, refăcând oficial coaliția cu ALDE. Problema PSD a fost însă alta: președintele Liviu Dragnea, artizanul victoriei, nu a putut deveni prim-ministru din cauza condamnării sale (o lege i-a interzis accederea în funcție cu cazier). Prin urmare, PSD a nominalizat premieri “marionetă” pe care Dragnea îi controla din poziția de președinte al Camerei Deputaților. În ianuarie 2017, președintele Klaus Iohannis a acceptat ca prim-ministru pe Sorin Grindeanu (PSD), apoi în iunie 2017 acesta a fost înlăturat chiar de partidul său (prin moțiune PSD contra propriului guvern) la ordinul lui Dragnea, fiind înlocuit cu Mihai Tudose (PSD), care la rându-i a rezistat doar până în ianuarie 2018, fiind schimbat cu Viorica Dăncilă (PSD), considerată loială lui Dragnea. Această succesiune de crize interne a evidențiat o instabilitate guvernamentală cronică în ciuda majorității solide – efect al conflictelor de putere din PSD sub conducerea autoritară a lui Dragnea.

În același timp, opoziția s-a reorganizat: PNL și noul USR au colaborat punctual împotriva unor inițiative PSD-ALDE (precum controversata Ordonanță de Urgență 13/2017 de modificare a codurilor penale, care a scos sute de mii de oameni în stradă). PMP a rămas marginal. Polarizarea scena s-a accentuat: PSD-ALDE au împins un program economic populist (măriri rapide de venituri, concomitent cu atacuri la adresa Justiției și a “statului paralel”), în timp ce PNL-USR și președintele Iohannis au acuzat derivă spre autoritarism și proastă guvernare. Această luptă avea să pregătească cadru pentru revigorarea protestatară a electoratului și emergența unor noi mișcări (de exemplu, în 2018 lua naștere PLUS – partidul lui Dacian Cioloș, ce se va uni cu USR înainte de alegerile următoare).

În concluzie, alegerile din 2016 au readus PSD la apogeu parlamentar (cel mai mare scor al său din 2000 încoace), însă guvernarea PSD ce a urmat s-a dovedit turbulentă. Pe de altă parte, a continuat trendul apariției de forțe noi: USR a intrat ca un partid anti-sistem progresist (nu populist naționalist, ci pro-european, ceea ce a fost o noutate față de precedentele fenomene PRM sau PP-DD), iar ALDE și PMP au evidențiat persistența partidelor-personalitate. Fragmentarea moderată (6 partide) a necesitat coaliții, confirmând sfârșitul virtual al sistemului bipartid din 2004-2008.

Alegerile parlamentare din 2020

Context general: Alegerile din 6 decembrie 2020 au fost influențate masiv de pandemia de COVID-19. Campania s-a desfășurat sub restricții sanitare, cu întâlniri limitate și absenteism sporit din precauție sau dezinteres. De asemenea, s-au ținut la termen (decembrie 2020) în pofida discuțiilor despre amânare. Politic, configurația momentului era: PSD revenit în opoziție din noiembrie 2019 (guvernul Dăncilă a căzut prin moțiune după protestele anti-Justiție și eșecul în alegerile prezidențiale din 2019, unde Klaus Iohannis a obținut al doilea mandat cu 66% vs 34% Viorica Dăncilă). La putere se instala un guvern minoritar PNL condus de Ludovic Orban, cu susținerea parlamentară a USR și UDMR. În 2020, gestionarea dificilă a pandemiei a erodat din popularitatea PNL (inițial crescuse în sondaje la începutul crizei, apoi a scăzut din cauza restricțiilor și scandalurilor – ex: cazul focarelor din spitale, achiziții de materiale sanitare). PSD a profitat de poziția de opoziție, criticând dur guvernul pentru măsurile antipandemice și capitalizând nemulțumirile (de ex. a susținut deschiderea piețelor, redeschiderea școlilor, mărirea pensiilor cu 40% – populism financiar). USR, între timp fuzionat cu PLUS (partidul lui Cioloș) sub denumirea USR-PLUS, și-a menținut un nucleu dur de susținători pro-reformă, însă a fost ținut în afara guvernării până la alegeri (susținuse extern guvernul Orban). Pro România – partid de centru-stânga fondat de ex-premierul Victor Ponta (rupt din PSD în 2017) – și ALDE (Tăriceanu) au format o alianță pre-electorală, încercând să atingă pragul. PMP (Băsescu) spera și el la un nou mandat parlamentar. Cel mai important însă, a apărut pe scena un nou actor radical: AUR (Alianța pentru Unirea Românilor) – partid naționalist, ultra-conservator și eurosceptic, înființat în 2019 de către George Simion (militant unionist cu Basarabia) și Călin Georgescu. Inițial obscură, AUR a crescut rapid pe fondul nemulțumirilor legate de restricțiile pandemice, promovând mesaje anti-mască, teorii conspiraționiste și un naționalism creștin-ortodox virulent.

Principalele partide la start:

• PNL – partidul de guvernare, condus de Ludovic Orban, având o retorică de dreapta moderată, pro-business, insistând pe responsabilitatea gestionării pandemiei și continuarea investițiilor.
• PSD – principalul partid de opoziție, condus în 2020 interimar de Marcel Ciolacu, cu un discurs populist accentuat (acuza guvernul de incompetență în pandemie și promitea reparații economice substanțiale).
• USR-PLUS – alianță reformistă condusă de Dan Barna și Dacian Cioloș, pledând pentru anti-corupție, digitalizare, investiții în educație și sănătate, și o justiție independentă.
• AUR – formațiune nouă, ultra-naționalistă, anti-restricții COVID, euro-sceptică, valorificând frustrările diverse (de la suveranism economic la teorii anti-vaccin).
• UDMR – constant prezent pentru comunitatea maghiară (lider Kelemen Hunor).
• Pro România – ALDE – alianță Ponta-Tăriceanu, o încercare de a aduna voturi anti-PSD dar totuși de centru-stânga, care însă nu a prins la electorat.
• PMP – partidul lui Băsescu, cu mesaj conservator moderat, sperând la pragul de 5%.

Rezultate: Alegerile au produs un Parlament fragmentat, iar prezența a fost cea mai scăzută din istorie – doar ~33% dintre alegători au votat . PSD a revenit pe primul loc la vot (Camera), deși cu un scor modest: ~28,9% și 110 deputați (din 330) . PNL a obținut ~25,2% (93 deputați) , sub așteptările inițiale, dar totuși suficient pentru a revendica guvernarea în alianță anti-PSD. USR-PLUS s-a clasat pe locul al treilea cu ~15,4% (55 deputați) , consolidându-și statutul de a treia forță. Marea surpriză a fost AUR, care a obținut ~9,1% din voturi și 33 deputați – nimeni nu anticipase intrarea acestei formațiuni radicale; rezultatul AUR a fost considerat un “șoc uriaș” . UDMR și-a menținut prezența cu ~5,7% (21 deputați) . În schimb, Pro România-ALDE nu a atins pragul (alianțele de 2 partide necesitau 8% – ei au obținut ~7,9% cumulat), deci Victor Ponta și Călin Tăriceanu au ratat accesul în legislativ. PMP a fost și el foarte aproape, ~4,8%, dar sub prag – Traian Băsescu a rămas astfel în afara Parlamentului. În ansamblu, 5 partide au intrat: PSD, PNL, USR-PLUS, AUR, UDMR (plus reprezentanții minorităților naționale, 18 deputați). Față de ciclul anterior, au dispărut ALDE și PMP, iar AUR a apărut ca o nouă voce radicală.

Consecințe politice: După negocieri, PNL, USR-PLUS și UDMR au format o coaliție de guvernare („Coaliția pentru Dezvoltare și Democratie”), pentru a exclude PSD de la putere – repetând practic alianța anti-PSD din 2004 sau 2009, dar acum cu trei parteneri. Florin Cîțu (PNL) a fost desemnat prim-ministru în decembrie 2020, conducând acest guvern de centru-dreapta. Coaliția însă era fragilă, iar tensiunile interne (mai ales între PNL și USR-PLUS pe tema reformelor justiției și a fondurilor) au dus la ruptura sa în septembrie 2021: USR-PLUS a ieșit de la guvernare, acuzându-l pe Cîțu de abuz de putere (demiterea unui ministru USR). În urma crizei politice, în noiembrie 2021 s-a produs o schimbare majoră de alianțe: PNL a făcut o coaliție chiar cu PSD (plus UDMR), formând guvernul de “grands coaliție” condus de premierul Nicolae Ciucă (PNL) și cu rotație promisă a premierului în 2023 către PSD. Astfel, până la alegerile din 2024, PSD și PNL au guvernat împreună, spre deziluzia multor alegători de dreapta și alimentând și mai mult discursul anti-sistem (pentru că cele două partide istorice, altădată rivale, împărțeau acum puterea). În opoziție au rămas AUR (singurul care a votat contra guvernului Ciucă) și USR (trecut în opoziție după ieșirea de la guvernare).

Dincolo de jocul guvernamental, intrarea AUR în Parlament a marcat revenirea puternică a populismului naționalist. Cu un discurs virulent anti-occidental uneori (deși ambiguu, autointitulat “patriotic”), anti-minorități (AUR a făcut deseori declarații împotriva comunității LGBT, împotriva restricțiilor pandemice etc.), AUR a reamintit de PRM-ul anilor 2000. De altfel, debutul AUR (~9%) este comparabil cu ascensiunea PRM (~10% la prima intrare în 1992) și a generat îngrijorări similare privind deriva spre extremism a unei părți a electoratului .

În ansamblu, alegerile din 2020 au confirmat consolidarea unui sistem cu 3-4 partide mari (PSD, PNL, USR-PLUS și nou venitul AUR) și dispariția formațiunilor mai mici personaliste (ALDE, PMP, ProRo). Fragmentarea a rămas moderată (5 partide), dar spectrul ideologic s-a lărgit prin intrarea extremei de dreapta în forul legislativ.

Alegerile parlamentare din 2024

Context și provocări: Alegerile din 1 decembrie 2024 au încheiat ciclul de 35 de ani post-revoluționar. Au avut loc într-un context tensionat: coaliția inedită PSD–PNL (aflată la guvernare din 2021, sub denumirea “Coaliția Națională pentru România”) și-a erodat sever încrederea populară, pe fondul percepției de “blat” între cele două mari partide și al gestionării contestate a unor crize (inflație ridicată, criza energetică, valurile pandemice târzii). În plus, Războiul din Ucraina (2022) a creat anxietăți regionale, iar sprijinul oferit de guvern refugiaților și alinierea la politica UE au fost subiect de controversă în discursul populist. AUR a crescut în sondaje profitând de nemulțumirile față de coaliția “establishment-ului” și de retorica naționalistă anti-UE. De asemenea, din AUR s-au desprins figuri ca senatoarea Diana Șoșoacă, care a fondat partidul SOS România, și alți ex-AUR care au creat mici formațiuni, semnalând o fragmentare a zonei populist-extremiste. USR a intrat în 2024 slăbit de sciziuni (o aripă condusă de Dacian Cioloș s-a separat în 2022 – partidul REPER), dar a încercat să se poziționeze ca principala forță de opoziție pro-europeană. Totodată, PNL și PSD, deși guvernau împreună, au concurat separat în alegeri – fiecare încercând să își conserve electoratul tradițional. Scrutinul parlamentar a fost precedat la diferență de o lună de alegeri prezidențiale (turul I în noiembrie 2024), fapt care a influențat comportamentul de vot – în 2024 candidatul independent susținut informal de AUR (Călin Georgescu) a produs un șoc, intrând în turul II prezidențial alături de candidatul USR (Elena Lasconi), în timp ce candidații PSD și PNL au ratat finala . Acest context a amplificat sentimentul anti-sistem și a motivat mobilizarea ambelor tabere (pro- și anti-populism) la legislative.

Forțe politice și alianțe:

• PSD – condus de Marcel Ciolacu (premier în 2024 după rotația din coaliția cu PNL), a candidat singur, punând accent pe stabilitatea oferită și pe politicile sociale (majorări de pensii, salarii realizate în coaliție).
• PNL – condus de Nicolae Ciucă (fost premier), a încercat să se delimiteze moderat de PSD în campanie, dar a suferit de uzura asocierii cu adversarul tradițional.
• USR – condus acum de Cătălin Drulă, cu un mesaj de alternativă atât la “ciuma roșie” PSD cât și la “ciuma galbenă” PNL, accent pe reforme (justiție, administrație) și pe anti-corupție, pro-occidental.
• AUR – lider George Simion, retorică naționalistă virulentă, anti-UE (împotriva sancțiunilor pe Rusia, împotriva implicării României în sprijinul Ucrainei), anti-imigrație, anti-minorități sexuale – mesaj captând un bazin de protest estimat în creștere.
• SOS România – partidul Dianei Șoșoacă, cu un discurs conspiraționist și mai radical (anti-vaccin, anti-5G etc.), adresat segmentului ultra-dur al anti-sistemului.
• POT (Partidul Oamenilor Tineri) – formațiune nouă populistă condusă formal de Anamaria Gavrilă, dar sprijinindu-l pe Călin Georgescu (candidatul prezidențial susținut de AUR în turul I). POT s-a adresat tinerilor naționaliști, cerând “întinerirea clasei politice” dar cu ideologie de extremă dreaptă camuflată.
• UDMR – participare standard, deși tensiuni apăruseră și în electoratul maghiar (o parte nemulțumită de cooptarea UDMR alături de PSD/PNL în guvern).
• Partidele personaliste Pro România, PMP, ALDE nu au mai jucat un rol semnificativ sau au fuzionat în altele.

Rezultate: Alegerile au consemnat pierderi mari pentru “coaliția de la guvernare” și câștiguri semnificative pentru partidele populiste. PSD s-a plasat totuși pe primul loc (pentru al treilea scrutin la rând), dar cu doar ~21,9% din voturi la Cameră și 86 de mandate – o scădere drastică față de 2016 și 2020 . AUR a urcat pe locul secund, devenind practic principalul adversar: ~18,0% voturi, 63 de deputați , aproape dublu față de 2020 (AUR a +30 mandate) . PNL s-a prăbușit la ~13,2% (49 mandate, cu –44 față de legislatura precedentă!) – plătind prețul asocierii cu PSD. USR a obținut ~12,4% (40 mandate, cu –15 față de 2020) , reușind să salveze un nucleu electoral dar pierzând voturi atât către absenteism, cât și către candidatul prezidențial independent (Nicușor Dan) care a câștigat surprinzător alegerile prezidențiale din mai 2025. SOS România (Șoșoacă), deși partid nou, a intrat în Parlament cu ~7,4% voturi (28 mandate) , semn că și fragmentul ultra al AUR are o bază electorală semnificativă. Similar, POT (Partidul Oamenilor Tineri) a trecut pragul cu ~6,5% (24 mandate) , propulsat de asocierea cu figura lui Călin Georgescu (care aproape câștigase turul I prezidențial). UDMR a reușit să atingă pragul la limită, ~6,3% (22 deputați) , menținând reprezentarea maghiară (în ciuda unei campanii AUR agresive împotriva drepturilor minorității). Alte partide nu au contat – PMP și Pro România nici nu au mai candidat separat, PER, PRM ș.a. au fost sub 2%. Prezența la vot a avut o revenire surprinzătoare la ~52% (cea mai mare din ultimii 20 de ani), datorită mobilizării la extreme: atât susținătorii AUR și ai lui Georgescu, cât și cei anti-extremă (electoratul USR și PSD) au ieșit în număr mare.

Grafic, configurația rezultată indică un Parlament foarte fragmentat: practic 7 partide majore (față de 5 anterior), dintre care trei – AUR, SOS și POT – sunt catalogate drept “forțe de extremă dreapta/populiste”. Aceste trei grupări însumate au depășit 30% din voturi (față de ~9% cât avea AUR singur în 2020), iar ca mandate au ~25% . Niciun partid nu a obținut singur peste 25% din mandate, ceea ce a complicat serios formarea majorității .

Consecințe politice imediate: În urma negocierilor, s-a ajuns la menținerea unei coaliții “de mare uniune” pro-europene între PSD, PNL și UDMR, pentru a izola partidele extremiste. De altfel, PSD și PNL au pierdut împreună majoritatea absolută și au avut nevoie și de voturile UDMR și ale minorităților naționale pentru a forma guvernul . S-a constituit astfel guvernul Ciolacu 2 (Marcel Ciolacu – PSD – și-a reînnoit mandatul de prim-ministru), investit la limită cu 240 voturi “pentru” din 465 – o majoritate fragilă . Principala opoziție este condusă de AUR, care s-a poziționat vehement împotriva “sistemului” și a coaliției “trădătoare de neam”. În noul legislativ, discursul populist și naționalist are o voce puternică: inițiative precum legi împotriva drepturilor comunității LGBT, propuneri de interzicere a ONG-urilor finanțate din străinătate, atacuri la adresa presei au devenit parte a retoricii parlamentare, deși nu pot trece la vot datorită izolării acestor partide.

Pe termen lung, alegerile din 2024 indică o fragmentare accentuată a sistemului de partide și continuarea tendinței de ascensiune a populismului. Este de remarcat că în 1989 FSN-ul lui Iliescu promova un populism de tranziție (centrat pe protecție socială și anti-elitism față de vechiul regim), în anii ’90 Corneliu Vadim Tudor lansa un populism național-comunist marginal, care în 2000 a atins apogeul (PRM ~20%). Apoi, PP-DD în 2012 a reactivat un populism de televiziune, dar de scurtă durată. În final, AUR și sateliții săi (SOS, POT) demonstrează că populismul nu numai că persistă, dar poate migra de la un vector la altul, ajungând în 2024 să amenințe chiar status-quo-ul democratic pro-occidental al țării .

Concluzii generale

Privind retrospectiv cei 35 de ani de alegeri parlamentare în România, se pot identifica câteva tendințe și momente-cheie în evoluția sistemului politic:

• Dominanța inițială a FSN și metamorfoza sa: Perioada 1990-1992 a fost caracterizată de hegemonia FSN-ului lui Ion Iliescu, care a asigurat o tranziție controlată de la comunism. Ruptura FSN în două partide (FDSN/PDSR vs PD) a generat încă din 1992 un bipartidism imperfect (stânga vs centru-dreapta) care a definit anii ’90 și 2000. FSN a evoluat în PDSR/PSD, ce a rămas principala forță de stânga a țării, iar aripa Roman (PD) a devenit, prin alianțe și fuziuni, parte a principalului partid de dreapta (PDL, ulterior fuzionat în PNL). Astfel, FSN este strămoșul ambelor blocuri mari (PSD și PNL) care au dominat guvernările până astăzi.
• Alternanța la putere și consolidarea democratică: Alegerile din 1996 au reprezentat primul transfer pașnic de putere către opoziție, marcând maturizarea democratică a României . De atunci, la interval de 4–8 ani, puterea a alternat regulat între stânga și dreapta (2000 – stânga; 2004 – dreapta; 2008 – coaliție, 2012 – stânga; 2014/2016 – dreapta; 2020 – coaliție). Această alternanță a prevenit capturarea de lungă durată a statului de un singur partid și a permis pluralismului să se dezvolte.
• Scăderea prezenței la vot: Entuziasmul masiv din 1990 (86% prezență) a lăsat loc, treptat, apatiei. Graficul de mai jos arată declinul constant al participării până la un minim de ~33% în 2020, urmat de o revenire la ~52% în 2024, datorată mobilizării anti/extremism:

• Evoluția sistemului de partide – de la bipolar la fragmentat: În anii ’90-2000, tendința a fost de reducere a fragmentării parlamentare. Pragul electoral și fuzionările au făcut ca în 2004 și 2008 să existe doar 4 partide parlamentare, practic un cvasi-bipartidism (PSD vs Alianța DA/PDL, plus UDMR și un partid extremist izolat) . După 2012 însă, odată cu apariția noilor partide (USR, PLUS, AUR etc.) și dispariția barierelor ideologice (alianțe contra naturii), numărul de partide a crescut din nou. În 2016 erau 6, în 2020 erau 5, iar în 2024 au ajuns 7 partide relevante în Parlament – semn al fragmentării accentuate în noul peisaj politic. Aceasta complică formarea de majorități stabile și necesită coaliții tot mai largi și heteroclite.
• Emergența și impactul populismului: Populismul a fost o prezență recurentă sub diverse forme:
  • Populism naționalist/extremist: personificat de PRM (Vadim Tudor) în anii ’90-2000 – care a atins 19% voturi în 2000 și a devenit principalul partid de opoziție . Deși izolat ulterior, PRM a prefigurat discursul ultranaționalist actual. După o perioadă de acalmie (PRM ieșind în 2008 din Parlament), un nou val a apărut cu AUR în 2020 (~9%) și amplificat în 2024 (~18%) . AUR se înscrie pe linia PRM ca mesaj (naționalism, anti-occident), deși într-un context diferit (exploatează teme contemporane: pandemia, suveranism vs UE). Potrivit analizelor, partidele de extremă dreaptă au cumulat peste 30% în 2024, difuzând un discurs ostil valorilor europene și propagând dezinformări .
  • Populism personalist/anti-corupție: ilustrat de fenomene ca PP-DD (Dan Diaconescu) în 2012 – intrat în Parlament cu ~14% pe mesaj de justițiarism demagogic . Deși PP-DD s-a destrămat rapid, succesul său electoral a arătat potențialul retoricii “anti-sistem” chiar și fără o ideologie coerentă. În 2016-2020, USR a adus o formă de populism “pozitiv” (centrat pe anti-corupție și reînnoire, nu xenofob), reușind 8-15%. USR a evitat deriva extremistă, însă s-a poziționat tot ca o provocare la adresa vechilor partide.
  • Populism de guvernare: și partidele mainstream apelează uneori la tactici populiste – de exemplu, PSD și PNL au recurs în 2020-2021 la măsuri cu tentă populist-naționalistă (atacuri la multinaționale, discurs suveranist economic) pentru a contracara ascensiunea AUR. Însă aceste încercări nu au făcut decât să legitimeze parțial temele extremiștilor.
• Adaptare vs. colaps a partidelor tradiționale: Partidele mari (PSD, PNL) au supraviețuit numeroaselor cicluri adaptându-se – PSD prin schimbarea leadership-ului (Iliescu, Năstase, Geoană, Ponta, Dragnea, Ciolacu) și cooptarea unor segmente noi (ex. absorbția PRM-iștilor moderați, a UNPR), PNL prin fuziuni (cu PNL-Câmpeanu în ’98, cu PD-L în 2014) și schimbări ideologice. Partidele istorice care nu s-au adaptat au dispărut: PNȚCD (ieșit din Parlament după 2000), PDL (absorbit în PNL), Partidul Conservator/UMANIST (dispărut după 2016), ALDE (dispărut după fuziune eșuată), UNPR, PMP etc. Din acest motiv, scena actuală este dominată de 4 branduri: PSD, PNL, UDMR – toate în Parlament neîntrerupt din 1990 – și noul venit AUR.
• Rolul UDMR și al minorităților: UDMR a fost o prezență constantă în toate parlamentele (5-7% voturi) și adesea factor de guvernare (a participat la 6 coaliții din 9 posibile). A promovat o agendă moderată, pro-europeană, și a contribuit la stabilitatea majorităților. În schimb, deputații minorităților naționale (18 la număr) au avut un rol mai degrabă simbolic sau de susținere punctuală a guvernelor, fără a influența major competiția politică.

În final, România post-decembristă a trecut de la entuziasmul FSN-ist al anilor ’90, la un sistem relativ bipolar în anii 2000, iar apoi la un peisaj multipartid fluid în anii 2010-2020, unde alianțele se fac și se desfac dincolo de ideologii, iar partidele populiste exploatează frustrările populatiei pentru a obține capital politic. Situația actuală (2024-2025) arată pe de o parte maturitatea democrației – diversitate de opțiuni, alternanță la putere, participare civică reînviată –, dar și riscuri pentru viitor – polarizare extremă, potențial de instabilitate și retorică anti-democratică venită dinspre partide radicale. Rămâne de văzut dacă partidele tradiționale vor reuși să se reformeze și să recâștige încrederea cetățenilor sau dacă valul populist va continua să crească, remodelând scena politică în mod fundamental în anii următori.